învârtea ca un tăiș în stomac, oare să fac o baie, să sun jos să-mi aducă o băutură caldă, ceva simplu, o supă sau un ceai? Nu: ideea era să termin vinul sau poate doar să trec mai departe și să încep votca; citisem undeva pe net că numai doi la sută dintre tentativele de sinucidere cu supradoză aveau succes, ceea ce părea un procent stupid de mic, deși, din nefericire, confirmat de experiențele mele anterioare. „N-o să mai plouă niciodată.“ Ăsta fusese biletul de adio al unui sinucigaș. „A fost numai o farsă.“ Soțul lui Jean Harlow, care s-a omorât în noaptea nunții lor. Al lui George Sanders fusese cel mai bun, un clasic al vechiului Hollywood, tata îl știuse pe de rost și îi plăcea să citeze din el. „Dragă Lume, plec pentru că sunt plictisit.“ Și apoi Hart Crane. O răsucire și căderea, cămașa care i se umfla în aer. „La revedere tuturor!“ Un rămas-bun strigat în timp ce sărea de pe punte.458

Nu-mi mai consideram corpul al meu. Încetase să-mi aparțină. Îmi simțeam mâinile, mișcându-se, separate, plutind prin aer din proprie inițiativă, și, când m-am sculat în picioare, a fost ca și cum aș fi mânuit o marionetă, m-am despăturit, m-am ridicat, cu mișcări smucite, pe sfori.

Hobie îmi spusese că în tinerețe băuse Cutty Sark pentru că era whisky-ul preferat al lui Hart Crane. Cutty Sark înseamnă „fustă scurtă“459.

Pereți verzui în camera cu pian, palmieri și înghețată de fistic.

Ferestre acoperite cu gheață. Camerele neîncălzite din copilăria lui Hobie.

Vechii Maeștri, ei nu greșeau niciodată.

Ce credeam, ce simțeam?

Respirația mi-era dureroasă. Pachețelul cu heroină era în noptieră pe cealaltă parte a patului. Dar deși tata, cu dragostea lui statornică pentru infernul showbizului, ar fi fost entuziasmat de această punere în scenă – praful, scrumiera murdară, alcoolul ș.a.m.d. – nu puteam răbda gândul de a fi găsit în hotelul în care stăteam pe gratis într-un halat de baie, ca un cântăreț de salon căzut în dizgrație. Trebuia să fac curățenie, să fac un duș, să mă bărbieresc și să-mi pun costumul ca să nu arăt prea jerpelit când aveau să mă găsească și numai atunci, la sfârșit, după ce ultimele cameriste plecau din hotel, să scot semnul „Nu deranjați!“ de pe ușă: era mai bine dacă mă găseau dimineața, nu voiam să încep să miros.

Aveam sentimentul că trecuse o viață de când ieșisem în seara aceea cu Pippa și m-am gândit la cât de fericit fusesem, cum mă grăbisem s-o întâlnesc în întunericul colțuros al iernii, la exaltarea pe care o simțisem zărind-o sub un felinar în față la Film Forum și la cum mă oprisem o clipă la colț să savurez momentul – bucuria de a o urmări cum se uita după mine. Chipul ei în așteptare, scrutând mulțimea. Pe mine mă căuta: pe mine. Și fiorul cutremurător de a crede, fie și numai pentru o clipă, că s-ar putea să ai de fapt ceea ce nu poate fi niciodată al tău.

Costumul din șifonier. Cămășile toate murdare. De ce nu-mi trecuse prin cap să trimit vreuna la spălat? Pantofii îmi erau îmbibați de apă și deformați, lucru care dădea scenei o tentă finală lamentabilă – dar nu (m-am oprit confuz în mijlocul camerei), aveam oare de gând să mă întind complet îmbrăcat, în costum și cu pantofi, ca un cadavru pe catafalc? Mă cuprinsese din nou o transpirație rece, tremuram, frisonând, o luam de la capăt. Trebuia să mă așez. Poate că avea să trebuiască să regândesc întreaga regie. Să rup scrisorile. S-o fac să pară un accident. Ar fi fost mult mai plăcut dacă părea că mă pregăteam să mă duc la o petrecere costumată misterioasă și luasem doar un vârf de ac de heroină înainte de plecare – așezat pe marginea patului, puțin prea mult, artificii negre și bomboane de pom, prăbușindu-mă în timpul desfătării. Hopa!

Aripile albe ale tumultului interior. Salt din alergare către infinit.

Apoi – la zbieretul trompetelor – am tresărit. Cântarea liturgică fusese înlocuită cu o explozie de fanfară nepotrivit de festivă. Melodioase, auzeam alămurile. Am simțit cum crește în mine, mustind, un val de frustrare. Suita Spărgătorul de nuci. Complet, complet greșit. O muzică extravagantă de orchestră nu era nici pe departe nota pe care trebuia să plec, invazia năvalnică a ritmului, marșul nu știu care, și dintr-odată stomacul mi s-a revoltat, o înălțare violentă până în gât, ca și cum aș fi înghițit o halbă de suc de lămâie, și în clipa următoare, aproape înainte să apuc să ajung la coșul de gunoi, totul mi-a venit înapoi într-un torent lichid de acid, val după val, după val gălbui.

După ce s-a sfârșit, m-am așezat pe covor cu fruntea pe marginea tăioasă a dozei de metal, auzind muzica de serbare pentru copii răpăind neobosit în fundal: nu eram nici măcar beat, asta era beleaua, doar bolnav. Am distins pe coridor voci gâgâite de americani, cupluri, râzând, luându-și gălăgios la revedere înainte să se îndrepte fiecare spre camera lui: vechi prieteni din facultate, slujbe în domeniul financiar, cel puțin cinci ani de experiență corporatistă, Fiona care intră la școală în toamnă, totul e bine în Oaklandia, ei, atunci noapte bună, dragilor, vă iubim mult – o viață pe care aș fi putut s-o duc și eu, doar că n-o voiam. Ăsta a fost ultimul lucru pe care îmi amintesc că l-am gândit înainte să mă ridic clătinându-mă pe picioare și să închid muzica enervantă, și, cu stomacul întors pe dos, să mă trântesc cu fața în jos pe pat, ca și cum m-aș fi aruncat de pe un pod, sub toate luminile din