4

În copilărie, după moartea mamei, încercam întotdeauna să mi-o păstrez în minte în timp ce adormeam, sperând că aveam s-o visez. Numai că n-am reușit niciodată. Sau, mai exact, o visam constant, dar numai ca absență, nu ca prezență: o briză bătând printr-o casă abia golită, scrisul ei pe un blocnotes, mirosul parfumului ei, străzi în stranii orașe pierdute pe unde știam că se plimbase cu numai o clipă înainte, dar de pe care dispăruse acum, o umbră mișcându-se pe un perete scăldat în soare. Uneori o zăream pentru o clipă în mulțime sau în vreun taximetru care demara de la bordură, și prețuiam aceste scurte clipe în care o văzusem, cu toate că nu izbuteam niciodată s-o prind. Întotdeauna, în cele din urmă, îmi scăpa: întotdeauna tocmai punea receptorul când eu răspundeam sau îi rătăcisem numărul când voiam s-o sun; sau alergam abia trăgându-mi răsuflarea până în locul unde ar fi trebuit să fie și o găseam plecată. În viața adultă, aceste eșecuri cronice iradiau o anxietate mai tulbure și mai dureroasă: aș fi fost covârșit de panică să aflu, să-mi amintesc sau să mi se spună, implauzibil, că locuia în partea cealaltă a orașului, în vreun apartament mizerabil de ghetou, unde, din motive inexplicabile, nu mai fusesem s-o văd sau nu mai luasem legătura cu ea de ani de zile. De obicei, în momentul trezirii, încercam febril să prind un taxi sau să ajung la ea. Aceste scenarii insistente aveau un aer repetitiv care friza brutalitatea, amintindu-mi de soțul extrem de nervos al unei cliente a lui Hobie, lucrător pe Wall Street, căruia, atunci când intra într-o anumită stare, îi plăcea să povestească, iar și iar, aceleași trei istorii din experiența lui în Războiul din Vietnam, cu aceleași formulări și gesturi mecanice: același răpăit al mitralierelor, aceeași mână care lovea necruțător, întotdeauna în exact același loc. Chipurile tuturor deveneau nemișcate după masă, în fața paharelor pline, când el se lansa în monologul său declamatoriu, pe care îl auziserăm toți de o mie de ori și care (asemenea ciclului compulsiv în care o căutam pe mama la nesfârșit, noapte de noapte, an după an, vis după vis) era rigid și neschimbat. Avea întotdeauna să se împiedice și să cadă peste aceeași rădăcină; n-avea să ajungă niciodată la prietenul său Gage la vreme, așa cum nici eu n-aveam să reușesc niciodată s-o găsesc pe mama.

Dar în noaptea aceea, în cele din urmă, am găsit-o. Sau, mai precis: ea m-a găsit. Am simțit că era o ocazie unică, deși poate într-o altă noapte, într-un alt vis, o să mai vină la mine așa – poate când am să mor, deși mi se pare aproape prea mult să sper la asta. Cu siguranță aș fi mai puțin înspăimântat de moarte (nu doar a mea, ci și a lui Welty, a lui Andy, de Moarte în general) dacă aș crede că o persoană cunoscută ar veni să ne întâmpine la ușă, pentru că – scriu asta aici și aproape mă bufnește plânsul – mă gândesc la cum îmi spunea bietul Andy, cu groaza întipărită pe față, că mama era singura persoană pe care o cunoscuse și o îndrăgise și care murise. Așa că, poate, atunci când Andy a ajuns, dus de valuri, scuipând și tușind, pe tărâmul de pe cealaltă parte a apei, poate că mama a fost cea care s-a lăsat în genunchi lângă el să-l întâmpine pe țărmul necunoscut. Poate că e stupid fie și să formulezi asemenea speranțe. Dar, din nou, poate că mai stupid e să n-o faci.

Într-un fel sau altul – o dată în viață ori nu – a fost un dar; și, dacă i se dăduse o singură vizită, dacă asta e tot ce i s-a permis, a păstrat-o pentru un moment în care chiar a contat. Pentru că, dintr-odată, mama a apărut în cameră. Stăteam în fața unei oglinzi, uitându-mă la camera reflectată în spatele meu, care era un interior asemănător cu magazinul lui Hobie sau, mai degrabă, cu o versiune mai spațioasă și cu un aer mai permanent a lui, cu pereți maronii ca de violoncel și cu o fereastră deschisă care semăna cu un portal către o lume mult mai vastă, inimaginabilă, plină de soare. Spațiul din spatele meu din cadru nu era atât un spațiu în sensul convențional al cuvântului, cât o armonie perfect asamblată, o realitate mai amplă, părând mai reală, învelită într-o mare tăcere dincolo de sunet și de grai; în care totul era nemișcare și limpezime și în care, în același timp, ca într-un film rulat înapoi, îți puteai închipui laptele vărsat cum sare înapoi în urcior, o pisică în salt zburând înapoi și aterizând cuminte pe o masă, o haltă unde timpul nu exista sau, mai corect, unde exista concomitent în toate direcțiile, unde toate istoriile și mișcările existau simultan.

Și, când mi-am întors privirea pentru o secundă și apoi m-am uitat înapoi, i-am văzut reflexia în spatele meu, în oglindă. Am amuțit. Știam cumva că nu aveam voie să mă întorc – era împotriva regulilor, oricare ar fi fost ele – dar ne puteam vedea, ochii ni se puteau întâlni în oglindă, și ea era la fel de fericită să mă vadă cum eram eu s-o văd. Era ea însăși. O prezență întrupată. Exista psihic, avea adâncime și conținut. Se afla între mine și locul acela din care venise, peisajul de dincolo. Și totul a fost în momentul când ochii ni s-au întâlnit în oglindă, surpriză și amuzament, minunații ei ochi albaștri cu irisul tivit cu negru, ochi bleu inundați de lumină: bună! Căldură, inteligență, tristețe, umor. Mobilitate și nemișcare, nemișcare și modulație, și toată încordarea și magia unei tablou excepțional. Zece secunde, o eternitate. Totul era un cerc care se întorcea la ea. Îl puteai