înțelege într-o clipă, puteai trăi pentru totdeauna în el: ea exista numai în oglindă, în spațiul acela încadrat, și, deși nu era vie, nu tocmai, nu era nici moartă, pentru că nu se născuse încă, și totuși, niciodată nenăscută – așa cum, în mod ciudat, nu eram nici eu. Și am știut că putea să-mi spună orice aș fi vrut să știu (viață, moarte, viitor, trecut) cu toate că era deja acolo, în surâsul ei, răspunsul la toate întrebările, surâsul dinainte de sărbători al cuiva care are un secret prea frumos ca să-l poată spune fie și în șoaptă, doar: „Cred că o să trebuiască să aștepți și să vezi, nu-i așa?“. Dar, chiar în clipa când se pregătea să vorbească – trăgându-și răsuflarea cu un amestec de afecțiune și exasperare pe care îl cunoșteam prea bine și pe care îl pot auzi și acum – m-am trezit.

5

Când am deschis ochii, era dimineață. Toate lămpile din cameră ardeau încă, iar eu eram sub pătură, deși nu-mi aminteam absolut deloc cum ajunsesem acolo. Totul era încă scăldat, îmbibat de prezența ei – mai profundă, mai vastă, mai înaltă ca viața, o schimbare în spațiul optic care-i dăduse o margine de culoarea curcubeului, și îmi amintesc că m-am gândit că așa se simțeau probabil oamenii după ce aveau viziuni ale sfinților – nu că mama ar fi fost o sfântă, numai că apariția ei fusese distinctă și surprinzătoare ca o flacără izbucnită într-o cameră întunecată.

Încă pe jumătate adormit, am mai zăbovit în așternut, înviorat de dulceața visului în care mă simțeam încă învelit. Chiar și sunetele ambientale ale dimineții, venite de pe hol, preluaseră atmosfera și culoarea prezenței ei; pentru că, dacă ascultam atent, în starea mea semionirică, mi se părea că aud sunetul ușor, vioi, specific pașilor ei, amestecat cu zăngănitul tăvilor de mic dejun purtate cu căruciorul de-a lungul holului și cu zuruiala cablurilor de ascensor, închiderea și deschiderea ușilor lui: un sunet foarte urban, pe care îl asociam cu Sutton Place și cu ea.

Apoi, deodată, explodând în ultimele șuvițe de bioluminescență în care se destrăma visul, clopotele bisericii celei mai apropiate au izbucnit într-un vacarm atât de violent, încât am sărit în șezut ca ars, îngrozit, orbecăind după ochelari. Uitasem ce zi era: Crăciunul.

Instabil, m-am ridicat și m-am dus la fereastră. Clopote, clopote. Străzile erau albe și deșarte. Geruise și promoroaca scânteia pe acoperișurile cu olane; afară, pe Herengracht, zăpada plutea și se rotea în aer. Un stol de păsări negre croncănea și se prăvălea peste canal, cerul era doldora de ele, se lăsau cu mișcări largi pe o parte și unduiau ca un singur trup, inteligent, învolburându-se încolo și încoace, și tălăzuirea lor părea să mi se transmită aproape la nivel celular, cerul alb, zăpada rotindu-se și vântul înverșunat, izbucnind în rafale, al poeților.

Prima regulă a restaurării. Nu face niciodată ceva ce nu mai poți desface.

Am făcut un duș, m-am bărbierit și m-am îmbrăcat. Apoi, încet, am strâns și mi-am împachetat lucrurile. Trebuia cumva să-i înapoiez lui Gyuri inelul și ceasul, presupunând că era încă viu, lucru de care mă îndoiam din ce în ce mai tare: numai ceasul valora o avere – cât un BMW 7 sau un avans pentru un apartament. Aveam să i le trimit lui Hobie prin curier, ca să le țină în siguranță și să-i las lui Gyuri numele lui la recepție, pentru orice eventualitate.

Geamuri înghețate, stratul de zăpadă acoperind, fantomatic, pietrele din caldarâm, adânc și tăcut, nici o mașină pe străzi, veacuri suprapuse, 1940 prin 1640.

Era important să nu mă gândesc prea tare. Lucrul cel mai important era să profit de energia visului care mă urmărea și în trezie. Cum nu vorbeam olandeză, aveam să mă duc la consulatul american și să-i pun pe ei să anunțe poliția olandeză. Aveam să-i stric unui reprezentant oficial masa de Crăciun în familie. Dar nu aveam încredere în mine însumi să mai aștept. Poate că nu era o idee rea să intru pe site-ul Departamentului de Stat și să mă prevalez de drepturile mele ca cetățean american – cu siguranță, existau multe locuri pe lume unde închisoarea ar fi fost mai rea decât în Olanda, și poate că, dacă spuneam sincer tot ce știam (Horst și Sascha, Martin și Frits, Frankfurt și Amsterdam), ar fi reușit să găsească tabloul.

Dar cine știa cum aveau să se desfășoare lucrurile? Nu eram sigur decât de faptul că acțiunea mea de eschivare luase sfârșit. Indiferent ce avea să se întâmple, n-aveam să fiu ca tata, să mă feresc și să închipui tot felul de stratageme până când aș fi răsturnat mașina și m-aș fi prăbușit în flăcări; aveam să ies în față și să accept ceea ce mi se întâmpla; și, ca să-mi dovedesc ideea, m-am dus direct la baie, am aruncat plicul transparent în toaletă și am tras apa.

Și asta a fost tot: rapid ca Martin și la fel de irevocabil. Ce-i plăcea tatei să spună? „Privește viața în ochi“. Deși el însuși nu făcuse asta niciodată.

Fusesem în fiecare colț al camerei, făcusem tot ce era de făcut mai puțin scrisorile. Chiar și scrisul de mână mă făcea să mă chircesc. Dar – conștiința mă făcu să tresar – trebuia să-i scriu lui Hobie: nu bălmăjelile autocompătimitoare ale beției, ci câteva rânduri la obiect, unde se aflau carnetul de cecuri, cartea mare, cheia de la seiful din depozit. Probabil ar fi fost la fel de bine să recunosc, în scris, frauda concepută cu mobila și să declar cât se poate de limpede că el nu știuse în nici un fel de ea. Poate să găsesc un martor și să legalizez declarația la consulatul american; poate lui