Holly (sau altcuiva, oricui) avea să i se facă milă și să cheme pe cineva la sediu înainte să sune la poliție. Grișa putea să mă susțină fără să se învinuiască pe sine prea tare: nu discutasem niciodată posibilitatea, nu îmi pusese niciodată întrebări, dar știuse că ceva nu era cușer, cu toate excursiile mele pe furiș la depozit.

Rămâneau Pippa și doamna Barbour. Doamne, scrisorile pe care i le compusesem Pippei și pe care nu le trimisesem niciodată! Încercarea mea cea mai onorabilă, cea mai creatoare, după vizita dezastruoasă cu Everett, începuse și se sfârșise cu o propoziție simplă și mișcătoare – cum mi se părea: „Plec pentru o vreme“. Ca posibil bilet de sinucigaș, mi se păruse, la momentul respectiv, cel puțin în materie de concizie, o micuță capodoperă. Din nefericire, calculasem greșit doza și mă trezisem douăsprezece ore mai târziu cu vomă în tot așternutul și că trebuia să mă împleticesc până jos, încă sălciu, la o întâlnire la ora 10 cu inspectorii de la Fisc.

Acestea fiind spuse: un bilet înainte de a merge la închisoare era altceva și mai bine rămânea nescris. Pippa nu se lăsa înșelată în privința mea. Nu aveam nimic de oferit. Eram boală, instabilitate, tot ceea ce ea voia să evite, de care voia să scape în viață. Închisoarea n-avea decât să confirme ceea ce știa deja. Cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să rup legătura cu ea. Dacă tata ar fi iubit-o cu adevărat pe mama – cu adevărat, așa cum spusese cândva că o iubește – n-ar fi făcut oare același lucru?

Și apoi – doamna Barbour. Era genul de cunoaștere pe care nu o capeți decât când corabia ți se scufundă sub picioare, genul de lucru absolut surprinzător pe care nu-l înțelegi despre tine însuți până la absolut ultima șansă care ți se mai oferă, până când bărcile de salvare sunt lăsate la apă, iar corabia e în flăcări, dar, până la urmă, când mă gândeam să mă omor, ea era cea căreia simțisem că nu puteam suporta să i-o fac.

Ieșind din cameră – coborând ca să întreb despre curier și să mă uit pe site-ul Departamentului de Stat înainte de a suna la consulat –, m-am oprit. O micuță cutie cu bomboane, înfășurată cu panglică, atârnată de mâner, un bilețel scris de mână: „Crăciun fericit!“ Undeva niște oameni râdeau și un miros delicios de cafea tare, de zahăr ars și de pâine proaspăt scoasă din cuptor din micul dejun al hotelului urca de la parter și plutea pe coridor. În fiecare dimineață comandasem masa în cameră, silindu-mă să mănânc, posomorât – Olanda n-ar fi trebuit să fie faimoasă pentru cafea? Băusem în fiecare zi și nici măcar n-o gustasem.

Am strecurat punga cu bomboane în buzunarul costumului și m-am oprit pe hol, răsuflând adânc. Chiar și condamnații aveau dreptul să-și aleagă o ultimă masă, subiect de conversație pe care Hobie (bucătar neobosit și mâncător înflăcărat) îl abordase nu o dată la sfârșitul vreunei seri, la un pahar de Armagnac, în timp ce scotocea după cutii goale de tutun și farfurioare în plus pe post de scrumiere ad hoc pentru oaspeții săi: pentru el era o chestiune metafizică, asupra căreia reflectai cel mai bine cu stomacul plin, după ce toate deserturile se terminau și farfuria finală de caramele cu gust de iasomie era trecută dintr-o mână în alta, pentru că, atunci când priveai sfârșitul în față, la sfârșitul nopții, închizând ochii și făcând la revedere Pământului, ce-ai fi ales, de fapt? Vreo amintire liniștitoare din trecut? O cină simplă cu pui din vreo duminică pierdută a copilăriei? Sau, ca ultimă năzuință spre lux, spre capătul cel mai depărtat al orizontului, friptură de fazan cu mur pitic, trufe albe de Alba460? Cât despre mine: nici măcar nu-mi dădusem seama că eram flămând până când nu pășisem pe coridor, dar în momentul acela, stând acolo cu stomacul gol și chinuit, cu un gust rău în gură și perspectiva a ceea ce avea să fie ultima masă aleasă liber, mi se părea că nu adulmecasem niciodată ceva atât de delicios precum căldura aceea zaharată: cafea și scorțișoară, chifle simple cu unt din meniul casei. Ciudat, mi-am spus, întorcându-mă în cameră și luând în mână meniul micului dejun: să-ți dorești atât de ușor ceva, să simți o asemenea poftă de pofta însăși.

Vrolijk Kerstfeest!461 spuse băiatul de la bucătărie jumătate de oră mai târziu – un tânăr bondoc, ciufulit, direct din Jan Steen, cu o coroană de beteală pe cap și o crenguță de ilice după ureche.

Ridică apoi capacele argintii ale tăvilor cu un gest înflorit.

― Cozonac olandez special de Crăciun, spuse el, arătând ironic cu mâna. Numai azi.

Comandasem „micul dejun festiv cu șampanie“, care includea un pahar de șampanie, omletă cu trufe și caviar, o salată de fructe, o farfurie de somon afumat, o felie de pateu și vreo cinci-șase farfurioare cu sos, cornișon, capere, condimente și ceapă murată.

El îmi deschisese șampania și plecase (după ce-i dădusem bacșiș mare parte din euro care-mi rămăseseră), iar eu tocmai îmi turnasem niște cafea și o sorbeam cu atenție, întrebându-mă dacă puteam s-o diger (îmi era încă greață și, de aproape, nu mirosea chiar atât de bine), când sună telefonul.

Era recepționerul.

― La mulți ani, domnule Decker, spuse el rapid. Iertați-mă, dar mă tem că vine cineva la dumneavoastră. Am încercat să-l oprim la recepție...

― Poftim?

Am înghețat, cu ceașca în aer.

― Vine la dumneavoastră. Acum. am încercat să-l opresc. L-am rugat să aștepte, dar nu a vrut.