― Aha.

Am cuprins camera cu privirea. Toată hotărârea îmi dispăruse într-o secundă.

― Colegul meu – vorbind cu gura acoperită – colegul meu tocmai a pornit după el pe scări – totul a fost foarte brusc, m-am gândit că ar trebui să...

― A spus cum se numește? am întrebat, ducându-mă la fereastră și cercetând dacă puteam să sparg geamul cu scaunul. Etajul nu era înalt și nu aveam de sărit mai mult de patru metri.

― Nu, domnule. Vorbea foarte repede. N-am putut... adică, era foarte hotărât... s-a strecurat pe lângă recepție înainte...

Gălăgie pe hol. Cineva striga ceva în olandeză.

― ... Avem personal mai puțin astăzi, după cum cred că vă dați seama...

Bătăi hotărâte în ușă. Am sărit de pe scaun nervos, grosolan, asemenea exploziei nesfârșite a sângelui din fruntea lui Martin, răsturnând cafeaua. La naiba! mi-am spus, uitându-mă la costum și la cămașă: distruse. Nu putea să aștepte până ce mâncam? Apoi din nou, m-am gândit, tamponându-mi cămașa cu un șervețel, pășind sumbru către ușă: Poate erau băieții lui Martin. Poate avea să fie mai rapid decât crezusem.

Dar, când am deschis ușa, aproape nu mi-a venit să cred: în fața mea stătea Boris. Șifonat, cu ochii roșii, hărtănit. Avea zăpadă în păr, zăpadă pe umerii paltonului. Eram prea surprins ca să fiu ușurat.

― Uf! am spus când el mă strânse în brațe, și apoi către recepționerul care venea cu pași mari și hotărâți pe hol către noi: Nu, nu-i nici o problemă.

― Vedeți? De ce să aștept? De ce să aștept? spuse furios, fluturând o mână înspre olandez, care se oprise încremenit și se holba la noi. Nu v-am spus? V-am spus că știu unde e camera! Cum să știu dacă n-ar fi prietenul meu? Apoi, mie: Nu știu de ce fac atâta scandal. Ridicol! Am stat acolo nu știu cât timp și nu era nimeni la recepție. Nimeni! Deșertul Sahara! (privindu-l pe olandez cu ochi scăpărători) Am așteptat, am așteptat, am sunat la sonerie! Și pe urmă, în clipa când am luat-o în sus, „stați, domnule, așteptați!“ – cu o voce plângăcioasă de copil mic – „întoarceți-vă!“ și se apucă să vină după mine...

― Mulțumesc, i-am spus recepționerului sau, mai degrabă spinării lui, pentru că, după câteva momente în care, surprins și enervat, se uitase de la unul la altul, acum se întorsese în tăcere să plece. Mulțumesc mult. Cu adevărat! am strigat pe hol după el; îmi făcea bine să știu că îi opreau pe cei care se repezeau să urce de capul lor.

― Sigur, domnule. Nu catadicsi să se uite înapoi. Crăciun fericit!

― Îmi dai voie să intru? spuse Boris, când ușile ascensorului se închiseră în sfârșit și am rămas singuri. Sau stăm aici cuminți și ne uităm unul la altul?

Mirosea acru, ca și cum nu făcuse duș de câteva zile, și arăta în același timp vag disprețuitor și foarte mulțumit de sine însuși.

― Mda... inima îmi bubuia în piept, simțeam că mă ia din nou cu greață – pentru o clipă, sigur.

― O clipă? Boris mă privi disprețuitor de sus în jos. Vrei să te duci undeva?

― De fapt, da.

― Potter – pe un ton pe jumătate amuzat, punând geanta jos și pipăindu-mi fruntea cu încheieturile degetelor – arăți rău. Ai febră. Arăți de parcă tocmai ai săpat Canal Panama.

― Mă simt excelent, am spus scurt.

― Nu arăți așa excelent. Ești alb ca peștele. De ce ești așa îmbrăcat? De ce nu ai răspuns la telefon? Ce e asta? spuse el, aruncând o privire peste mine, către micul dejun.

― Poftim, servește-te!

― Dacă nu te superi, am să iau. Ce săptămână! Am condus toată noaptea. Nasol să petreci așa Ajun de Crăciun – își scoase paltonul și îl lăsă să cadă pe podea –, ei dar, să spun adevărul, am avut altele mult mai rele. Cel puțin n-a fost circulație pe autostradă. Ne-am oprit la un loc oribil pe drum, singur deschis, benzinărie, crenvurști cu muștar, de obicei îmi plac, dar, sfinte! Stomacul... Luase un pahar de la bar și-și turna niște șampanie. Și tu aici! Făcând semn cu mâna. Guști toate plăcerile. Trăiești în lux. Își azvârlise pantofii din picioare și acum își mișca picioarele ude, învelite în șosete. Ah, mi-au înghețat degetele! E mocirlă pe străzi, zăpada se face apă. Își trase un scaun. Hai, stai cu mine! Mănâncă și tu ceva! M-am nimerit bine. Ridicase capacul peștelui, adulmeca farfuria cu omletă. Delicios! Încă fierbinți! Ce e, ce e asta? spuse, căci băgasem mâna în buzunarul sacoului și-i dădusem ceasul și inelul lui Gyuri. A, da! Am uitat! Nu-ți face probleme. Poți să le dai singur.

― Nu, dă-i-le tu din partea mea!

― Bun, atunci să-l sunăm. Aici e ospăț suficient pentru cinci oameni. Hai să sunăm jos... ridică șampania, se uită la câtă era ca și cum ar fi studiat un tabel cu vânzări neliniștitoare – hai să mai cerem o sticlă, dar una mare, sau poate două, și niște cafea sau poate ceai! Mie – își trase scaunul mai aproape – mi-e o foame de lup! O să-l rog – ridică o bucată de somon afumat și o legănă în aer ca s-o vâre pe toată în gură, apoi scoase telefonul din buzunar – o să-l