― În regulă.

Ceva din mine încremenise văzându-l, aproape ca atunci când eram cu tata, copil, ore lungi singur acasă, valul involuntar de ușurare la sunetul cheii în ușă și apoi, de fapt, descurajarea la vederea lui.

― Ce-i? Boris își linse degetele zgomotos. Nu vrei să vină Gyuri? Cine m-a adus aici toată noaptea? Cine n-a dormit deloc? Dă-i cel puțin niște mâncare! Intrase deja în omletă. S-au întâmplat multe.

― Și mie mi s-au întâmplat multe.

― Unde te duci?

― Comandă ce vrei. Am scos cardul de acces din buzunar și i l-am dat. O să las nota de plată deschisă. Pune totul în contul camerei.

― Potter – azvârli șervetul, porni după mine, apoi se opri la jumătatea drumului și, spre marea mea surpriză, începu să râdă. Du-te atunci! La noul tău prieten sau la activitatea ta atât de importantă!

― Mi s-au întâmplat multe.

― Ei bine – arogant – nu știu ce ți s-a întâmplat ție, dar pot să spun că ceea ce mi s-a întâmplat mie e de cel puțin o sută de ori mai mult. Halal săptămână! Bună de făcut film. În timp ce tu stăteai în lux la hotel, eu – păși înainte, cu mâna pe mâneca mea – stai puțin! Sunase telefonul; Boris se întoarse pe jumătate, vorbi repede ceva în ucraineană înainte să se întrerupă și să închidă foarte iute văzând că mă îndrept spre ușă. Potter! Mă prinse de umeri, se uită țintă în ochii mei, apoi mă întoarse și mă conduse înapoi, trântind ușa cu piciorul. Ce dracu’ faci? Ești ca din noaptea în care au venit zombi. Cum era filmul ăla care ne-a plăcut nouă? Alb-negru? Nu Morții Vii, ci cel poetic...

― Am umblat cu un zombi. Val Lewton.462

― Exact. Ăsta e. Stai jos! Iarba foarte tare aici, chiar dacă ai mai folosit-o, ar fi trebuit să te avertizez...

― N-am fumat nici o iarbă.

― ... pentru că, îți spun, când am venit aici prima oară, pe la vreo douăzeci de ani, la vremea aia trăgeam jointuri în fiecare zi, mi se părea că fac față la orice și... of, doamne! Prostia mea – am făcut pe deșteptul cu tipul de la cafenea. „Dă-mi cea mai tare pe care o ai!“ Ei bine, mi-a dat! Am tras de trei ori și n-am mai putut să merg! Nu mai puteam să stau drept! Parcă uitasem cum să-mi mișc picioarele! Vedeam ca în tunel, nu-mi mai puteam controla mușchii. Deconectat total de la realitate! Boris mă condusese până la pat; acum ședea lângă mine, cu o mână pe după umerii mei. Și, mă știi pe mine, dar... niciodată! Inima bătea repede, parcă aș fi alergat întruna, dar stăteam pe loc, nu înțelegeam unde sunt, o întunecime groaznică! Singur de tot și plângeam puțin, știi? vorbeam cu Dumnezeu în minte, „ce am făcut? de ce am meritat așa ceva?“ Nu-mi amintesc cum am plecat de acolo! Ca un vis oribil. Și asta e iarbă, fii atent! Iarbă! Am venit pe stradă, cu genunchi de cârpă, m-am agățat de un suport de biciclete lângă Piața Dam. Mi se părea că mașinile urcă pe trotuar și o să intre în mine. Până la urmă am ajuns la prietena mea în Jordaan463 și am zăcut multă vreme în cadă fără apă. Așa că...

Se uita bănuitor la piepții cămășii mele stropiți cu cafea.

― N-am fumat nici o iarbă.

― Știu, ai spus! Îți spuneam poveste. M-am gândit că poate e puțin interesantă. Ei, nici o problemă, spuse. Nu contează. Tăcerea care se așternu între noi păru nesfârșită. Am uitat să spun... am uitat – îmi turna un pahar cu apă minerală –, după data aia când ți-am povestit, când am stat în Piața Dam, m-am simțit rău trei zile după. Prietena mea spunea: „Boris, hai să ieșim, nu poți să zaci aici tot weekend și să pierzi timpul“. Am vomat în Muzeul Van Gogh. Foarte frumos și elegant.

Pătrunzând în gâtul meu roșu, apa cea rece îmi făcu pielea ca de găină și mă aruncă într-o amintire viscerală a corpului din copilărie: lumina dureroasă a soarelui în deșert, mahmureala dureroasă de după-amiază, dinții clănțănind în răcoarea aerului condiționat. Mie și lui Boris ne era așa de rău, că vărsam întruna, și râdeam de noi înșine, ceea ce ne făcea să vomăm și mai rău. Ne înecam cu biscuiți râncezi dintr-o cutie din camera mea.

― Hm – Boris îmi aruncă o privire piezișă – poate ai prins virus. Dacă n-ar fi fost ziua de Crăciun, m-aș repezi undeva să-ți iau de stomac. Uite aici – puse repede niște mâncare pe o farfurie și mi-o întinse.

Luă sticla de șampanie din găleata cu gheață, se uită din nou la cât mai era, apoi turnă restul paharului în paharul meu pe jumătate gol cu suc de portocale (pe jumătate gol pentru că-l băuse el însuși).

― Haide! spuse, ridicând paharul de șampanie către mine. La mulți ani, Crăciun fericit! Să trăim amândoi! Hristos s-a născut, să-l cântăm! Acum – dându-l pe gât; răsturnase chiflele pe fața de masă și acum își punea mâncare în vasul ceramic pentru pâine – scuză-mă, știu că vrei să afli ce s-a întâmplat, dar mi-e foame și mai întâi trebuie să mănânc.

― Pateu. Caviar. Cozonac. În ciuda a toate, mi-era și