mie foame, și am decis să fiu recunoscător pentru momentul prezent și pentru mâncarea din fața mea, așa că am început să mănânc și, o vreme, nici unul din noi nu spuse nimic.

― E mai bine? spuse el apoi, aruncându-mi o privire. Ești istovit. Mai luă somon. Circulă o gripă urâtă. Shirley a luat și el.

N-am spus nimic. Abia începusem să mă obișnuiesc cu ideea că era în aceeași cameră cu mine.

― Credeam că ai ieșit cu o fată. Uite, aici am fost cu Gyuri, spuse el, văzând că nu răspund. Am fost la Frankfurt. Acuma știi. A fost o nebunie! Dar – dădu șampania pe gât, se duse la minibar și se lăsă pe vine să se uite înăuntru...

― Ai pașaportul meu?

― Da, am pașaportul tău. A, ia uite niște vin drăguț aici! Și toate sticluțele astea simpatice de Absolut.

― Unde e?

― A! Se întoarse la masă cu o sticlă de vin roșu sub braț și cu trei sticle mici de votcă pe care le vârî în găleata cu gheață. Poftim! Scotoci în buzunar și mi-l aruncă neglijent pe masă. Acum – se așeză – bem un toast împreună?

Stăteam pe marginea patului fără să mă mișc, cu farfuria doar pe jumătate mâncată în brațe. Pașaportul meu.

În tăcerea lungă care urmă, Boris se întinse peste masă și dădu un bobârnac paharului meu de șampanie cu degetul mijlociu, scoțând un clinchet ascuțit și cristalin, ca o lingură lovită de o cupă elegantă.

― Cer permisiunea dumneavoastră! spuse el ironic.

― Poftim?

― Toastăm?

Înclină paharul către mine.

Mi-am frecat fruntea cu mâna.

― Și tu ce ești aici?

― A?

― Pentru ce toastezi, de fapt?

― Pentru Crăciun, pentru grația lui Dumnezeu! E bine așa?

Tăcerea dintre noi, deși nu tocmai dușmănoasă, căpătă o notă vizibil tăioasă și greu de controlat. În cele din urmă, Boris se lăsă să cadă pe scaunul lui și, dând din cap către paharul meu, spuse:

― Îmi pare rău că trebuie să te întreb, dar, când termini să te uiți așa fix la mine, putem să...?

― O să trebuiască să mă lămuresc la un moment dat ce se întâmplă.

― Poftim?

― Cred că va trebui să lămuresc toate astea la un moment dat pentru mine. O să fie ceva de lucru. Asta aici, ailaltă, dincolo... Două grămezi diferite. Poate trei.

― Potter, Potter, Potter – afectuos, puțin disprețuitor, aplecându-se înainte –, ești un dobitoc. N-ai nici un simț al recunoștinței sau al frumuseții.

― „Nici un simț al recunoștinței“. Cred că pot să beau pentru asta.

― Ce? Nu-ți amintești Crăciunul nostru împreună, o dată? Zilele fericite de altădată? Nu se mai întorc. Tatăl tău – un gest somptuos cu mâna – la masa din restaurant. Cât am mâncat, am fost bucuroși! Am sărbătorit, fericiți. Nu prețuiești amintirea aceasta în inima ta?

― Asta-i bună!

― Potter – cu răsuflarea oprită – ești o figură. Ești mai rău ca o femeie. „Grăbește-te! Grăbește-te!“ „Ridică-te, mergi!“ N-ai citit mesajele mele?

― Poftim?

Boris, întinzându-se după pahar, se opri ca împietrit. Se uită iute pe podea, și, deodată, am devenit conștient de geanta de lângă scaunul lui.

Amuzat, Boris își vârî unghia degetului mare între dinți.

― Dă-i drumul!

Cuvintele plutiră peste rămășițele micului dejun. Reflexii deformate în capacul rotund al tăvii argintii.

Am luat geanta și m-am ridicat; și zâmbetul i se topi când am pornit-o spre ușă.

― Stai! spuse.

― De ce să stau?

― N-ai de gând s-o deschizi?

― Uite ce-i...

Mă cunoșteam foarte bine, n-aveam încredere să mă las să aștept; n-aveam să las să se întâmple de două ori același lucru...

― Ce faci? Unde te duci?

― Duc asta jos. Ca s-o poată închide în seif.

Nu știam nici măcar dacă aveau un seif, numai că nu voiam tabloul lângă mine – era mai în siguranță în mâinile unor străini, într-un vestiar, oriunde. Aveam de asemenea să sun la poliție în clipa când Boris pleca, dar nu mai devreme; n-avea nici un rost să-l târăsc și pe Boris în asta.

― Nici măcar n-ai deschis-o! Nici măcar nu știi ce e!

― Am reținut.

― Ce naiba înseamnă asta?

― Poate nu am nevoie să știu ce conține.

― O, nu? Poate ai. Nu e ceea ce crezi tu, adăugă pe un ton vag arogant.

― Nu?

― Nu.

― De unde știi tu ce cred eu?

― Bineînțeles că știu ce crezi! Și greșești. Scuze. Dar – ridicând mâinile – e ceva mult, mult mai bun.

― Mai bun?

― Da.

― Cum poate fi mai bun?

― Pur și simplu e. Mult, mult