1276 Ibidem, p. 367

1277 Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, cit., p. 117.

1278 Ibidem, p. 118.

1279 Vezi aici analiza libertăţii creştine la Romano Guardini, Liberté, grace et destinée, Seuil, 1957.

1280 Deşi nu a fost un cititor fervent al lui Hegel în tinereţe, pentru Eliade, Prelegerile de filozofie a istoriei a lui Hegel trebuie să fi devenit, după război, modelul „secret“ al propriei Istorii a ideilor şi credinţelor religioase. Hegel medita, de altfel, cu mult înaintea lui Nietzsche la „moartea lui Dumnezeu“. În diviziunea C (CC) C a Fenomenologiei Spiritului Hegel discută despre Religia revelată ca treaptă a devenirii spiritului, tot aici atingând problema teologică şi metafizică a „morţii lui Dumnezeu“, moarte care este interpretată ca un moment necesar al dialecticii Spiriului absolut. Definind Sinele şi conştiinţa-de-sine, Hegel afirmă: „Dar acest Sine, din vacuitatea lui, a lăsat liber conţinutul; această conştiinţă este numai în sine esenţa; propria ei existenţă, recunoaşterea juridică a persoanei, este abstracţia goală, neîmplinită; ea posedă astfel mai curând numai gândul ei însăşi, adică aşa cum este aici şi se cunoaşte ca obiect, ea este ceva ireal. Ea este, în consecinţă, independenţa stoică a gândirii, şi aceasta găseşte adevărul ei trecând prin mişcarea conştiinţei sceptice, în acea formă care a fost numită conştiinţa-de-sine-nefericită. Aceasta ştie cum stau lucrurile în ce priveşte validitatea acestei persoane în gândul pur. Ea ştie că o asemenea validitate este mai degrabă pierderea totală, ea însăşi este această pierdere conştientă a sa şi exteriorizarea acestei cunoaşteri de sine. Vedem că această conştiinţă nefericită formează contrapartea şi complementul conştiinţei perfect fericite în sine, a conştiinţei comice. În aceasta din urmă se întoarce orice esenţă divină, adică ea este completa exteriorizare şi golire a substanţei. Prima, din contră, este, invers, soarta tragică a certitudinii de sine având a fi în şi pentru sine. Ea este conştiinţa pierderii oricărei esenţialităţi în această certitudine a sa şi pierderea tocmai a acestei cunoştinţe depre sine a substanţei ca şi a Sinelui; este durerea care se exprimă prin cuvântul dur că Dumnezeu a murit.“ Conştiinţa nefericită este aici conştiinţa stoică care distruge panteonul întreg al lumii antice pentru a cădea deplin în autenticitatea subiectivă a conştiinţei de sine, aducând lumii spiritului interioritatea. Opera de artă spirituală, tragedia, în speţă, aduce cu sine punerea unui alt raport al omului cu divinul. Persoana devine ea însăşi spirit în raport cu divinitatea, singularitate spirituală a conştiinţei de sine însăşi. Dar conştiinţa de sine devine ea însăşi loc de naştere „al Spiritului ce devine conştiinţă-de-sine“. Iar măsura şi dovada absolută că Spiritul Absolut devine conştiinţă de sine şi interioritate este chiar Întruparea. „Această devenire umană a Esenţei divine, având esenţial şi nemijlocit figura conştiinţei-de-sine, este conţinutul simplu al religiei absolute. În ea, Esenţa divină este cunoscută ca spirit, adică religia este conştiinţa Esenţei divine despre ea, ea este spirit. Căci spiritul este cunoaşterea lui însuşi în exteriorizarea lui; este esenţa, care e procesul de a păstra, în alteritatea sa, identitatea cu ea însăşi. Aceasta este însă substanţa, întrucât, în accidentalitatea ei, ea este deopotrivă reflectată în sine (…)“. Dar ce înseamnă în continuare moartea lui Dumnezeu, de ce Dumnezeu moare? „Moartea mediatorului este moartea nu numai a laturii naturale a acestuia, adică a fiinţei-sale-pentru-sine particulare, nu moare numai coaja care, sustrasă esenţei sale, este deja moartă, ci şi abstracţia Esenţei divine. Căci mediatorul este, în măsura în care moartea sa nu a realizat încă împăcarea, unilateralul, care cunoaşte simplitatea gândirii ca fiind esenţa, în opoziţie cu realitatea; acest extrem al Sinelui nu are încă aceeaşi valoare ca Esenţa; aceasta are Sinele ei mai întâi în Spirit. Moartea acestei reprezentări cuprinde în acelaşi timp moartea abstracţiei esenţei divine care nu este pusă ca Sine. Este sentimentul dureros al conştiinţei nefericite că Dumnezeu însuşi a murit.Această expresie dură este expresia cunoaşterii sieşi simplă, a celei mai interioare, reîntoarcerea conştiinţei în adâncul nopţii Eului=Eu, o întunecime care nu mai cunoaşte şi nu mai distinge nimic în afară de ea. Acest sentiment este deci, în fapt, pierderea substanţei şi a trecerii ei în opoziţie faţă de conştiinţă; dar el este în acelaşi timp pura subiectivitate a substanţei, adică pura certitudine de sine însuşi, care ei, ca obiect, sau nemijlocire, sau Esenţă pură, îi lipsea. Această cunoaştere este deci spiritualizarea prin care Substanţa a devenit subiect, prin care abstracţia şi lipsa ei de viaţă au murit, prin care ea a devenit deci reală şi conştiinţă-de-sine simplă şi universală.“ Înţelegem că pentru Hegel moartea lui Dumnezeu nu este decât treaptă a devenirii Spiritului absolut, desăvârşire a cunoaşterii absolute, neavând nimic din semnificaţia atribuită mai târziu de Nietzsche „morţii lui Dumnezeu“, G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, trad. de Virgil Bogdan, Ed. Acad. R.S.R., Buc., 1965, p. 422, 426, 441-442.

1281 Jurnal, ed. cit., p. 463.

1282 Vezi aici Thomas J.J. Altizer, Living the Death of God. A theological Memoir, Foreword by Mark C. Taylor, State University of New