gest de expediere cu mâna, ca și cum în asta ar fi constat toată neînțelegerea. Pe noi ne-ar fi împușcat ca un gest de curtoazie, și nimic din celelalte rele ale lui. Dar a fost Martin un om bun? O ființă omenească adevărată? Nu. Nu a fost. Frits nu era nici el vreun sfânt. Așa că aceste scrupule și suferințe ale tale trebuie să le vezi într-o altă lumină. Trebuie să le consideri eroism în slujba unui bine mai nobil. Nu poți să ai tot timpul o perspectivă atât de întunecată asupra vieții, să știi, e foarte rău pentru tine.

― Pot să te mai întreb ceva?

― Orice.

― Unde e tabloul?

― Uite – Boris oftă și își feri privirea. Mai bine de atât n-am putut să fac. Știu cât de mult îl voiai. Nu m-am gândit că ai să fii atât de supărat să nu-l mai ai.

― Poți să-mi spui unde e?

― Potter – cu mâna pe inimă – îmi pare rău că ești atât de supărat. Nu mă așteptam la asta. Dar ai spus că nu aveai de gând să-l ții oricum. Voiai să-l dai înapoi. Nu asta ai spus? Continuă el, pentru că rămăsesem cu privirea ațintită asupra lui.

― Și cum naiba e asta bine?

― Îți spun eu cum! Dacă ai tăcea din gură și mi-ai da voie să vorbesc! În loc să te freci de colo-colo și să faci spume la gură, și să ne strici Crăciunul!

― Despre ce naiba vorbești?

― Idiot. Bătu la tâmplă cu încheieturile degetelor. De unde crezi că sunt banii?

― De unde naiba să știu?

― Sunt banii drept recompensă!

― Recompensă?

― Da! Pentru că am returnat tabloul!

Am rămas înmărmurit. Stăteam în picioare și a trebuit să mă așez.

― Ești supărat? mă întrebă Boris atent.

Voci pe coridor. Lumina firavă a iernii sclipind în abajurul de alamă al veiozei.

― Credeam că o să-ți pară bine. Nu?

Dar nu-mi revenisem suficient ca să pot vorbi. Nu puteam decât să mă holbez, năuc.

Văzându-mi expresia, Boris își scutură părul de pe față și râse.

― Tu însuți mi-ai dat ideea. Nu cred că ți-ai dat seama cât era de bună. Genială! Aș fi vrut să-mi vină mie. „Sună la poliția pentru opere de artă! Sună!“ Sărit de pe fix. Asta am crezut atunci. Ești puțin scrântit pe tema asta, ca să fiu sincer. Numai că apoi – dădu din umeri – s-au petrecut evenimente foarte nefericite, după cum știi prea bine, și după ce ne-am despărțit pe pod am vorbit cu Cherry, ce să facem, ce să facem, ne-am frânt mâinile, și am făcut oarece inspecții și – ridicând paharul spre mine – de fapt, o idee genială! De ce să mă îndoiesc de tine? Vreodată? Tu ai fost creierul la toate astea de la bun început. În timp ce eram în Alaska – mergeam câte șapte kilometri până la benzinărie ca să șterpelesc un baton Nestlé, tu – poftim! Mare maestru! De ce să mă îndoiesc vreodată de tine? Pentru că analizez situația și... – azvârlindu-și brațele în sus – aveai dreptate. Cine s-ar fi gândit? Peste un milion de dolari recompensă pentru tabloul tău! Nici măcar pentru tablou! Pentru informații care să duce la recuperarea tabloului! Fără să-ți pună nimeni nici o întrebare! Bani gheață, în mână, fără nici o condiție!...

Afară, zăpada se lovea de geamuri. În camera de alături, cineva tușea tare – sau râdea tare, nu-mi dădeam seama.

― Mutat din mână în alta, în toți anii ăștia, înainte și-napoi. Un joc pentru fraieri. Incomod și periculos. Și pun acum întrebarea? De ce naiba m-am băgat în el? Când puteam să iau banii ăștia direct de la ei? Pentru că ai avut dreptate! Pentru ei a fost o chestie strict la obiect. Fără nici un fel de întrebare. Nu i-a interesat decât să recupereze tabloul. Boris își aprinse o țigară și lăsă chibritul să cadă cu un sâsâit în paharul cu apă. N-am văzut eu însumi cum s-a întâmplat, deși aș fi vrut – nu mi s-a părut idee bună să mă învârtesc pe acolo, dacă înțelegi ce vreau să spun. Echipă SWAT germană! Cu veste, cu arme. Mâinile sus! Cu fața la pământ! În stradă era mare agitație și mulțime! Ah, aș fi vrut să văd ce față a făcut Sascha!

― Ai sunat la poliție?

― Nu eu personal! Băiatul meu Dima – Dima supărat pe nemți din cauza poveștii din parcare. Complet inutilă, și pentru el mare bătaie de cap. Vezi tu, spuse el fără astâmpăr, încrucișând picioarele și suflând un nor mare de fum, aveam eu idee unde țineau tabloul. E apartament în Frankfurt. A fost cândva al unei prietene vechi lui Sascha. Țin tot felul de lucruri acolo. Dar eu în nici un caz n-aș fi putut intra, nici cu cinci sau șase oameni după mine. Chei, camere, alarme, parole. Singura problemă – Boris căscă și se șterse la gură cu dosul palmei –, de fapt, două probleme. Una era că poliția avea nevoie de un motiv să cerceteze apartamentul. Nu poți pur și simplu să suni și să dai un nume de hoț, ca un cetățean anonim care vrea să ajute. Și a doua problemă – nu-mi aminteam adresa exactă. Foarte, foarte secret – am fost acolo o singură dată, noaptea târziu, și nu eram în cea mai bună stare.