Știam în mare cartierul... pe atunci era un ghetou, acum zonă foarte drăguță... L-am pus pe Gyuri să mă ducă pe toate străzile, în toate părțile. Ne-a luat o veșnicie. În sfârșit, identificasem șir de case, dar nu știam exact care. Așa că m-am dat jos și m-am plimbat. Cât eram de speriat să fiu pe strada aia – mi-era teamă să nu mă vadă –, m-am dat jos din mașină și m-am plimbat în sus și-n jos. Pe picioarele mele. Cu ochii pe jumătate închiși. Încercam să mă hipnotizez puțin, știi cum e, să-mi amintesc numărul de trepte, să simt în corpul meu... Oricum, stai că asta a fost după! Dima – ciupea asiduu din bucățile de cozonac de pe masă –, cumnata verișoarei lui Dima, de fapt, fosta cumnată, s-a căsătorit cu un olandez și au un băiat pe nume Anton – vreo douăș’unu, douăș’doi de ani, curat ca lacrima, îi zice van der Brink, cetățean olandez și a crescut vorbind olandeza, așa că asta ne-a fost de ajutor, dacă mă înțelegi. Anton – ciugulea dintr-o chiflă; făcu o strâmbătură și scuipă o sămânță de secară dintre dinți –, Anton lucrează la bar unde se duc mulți oameni bogați, pe lângă P.C. Hooftstraat, tot Amsterdam de fițe – strada Gucci, strada Cartier. Băiat bun. Vorbește engleză, olandeză, poate două vorbe în rusă. Oricum, l-am pus să sune la poliție și să anunțe că văzuse doi nemți, unul cu descrierea exactă de Sascha – ochelari de bunică, bluză cu „micuța casă din preerie“, tatuaj tribal pe mână pe care Anton putea să-l deseneze exact, după fotografie, oricum, a sunat la secția pentru opere de artă și le-a spus că văzuse doi nemți beți mangă în barul lui, certându-se, și erau atât de furioși și de enervați că au uitat – ce? Un dosar! Bineînțeles, un dosar aranjat de noi. Trebuia să facem un apel, tot aranjat, dar nici unul nu a avut suficient curaj. Așa că... am tipărit câteva fotografii... cea pe care ți-am arătat, plus altele pe care le aveam întâmplător pe telefon... cu sticletele plus un ziar relativ recent, ca să arătăm că e nouă, înțelegi? Un ziar de acum vreo doi ani – dar nu contează. Anton tocmai a găsit dosarul, căzut sub un scaun, cu alte câteva documente de la povestea din Miami, știi, ca să facem legătura cu episodul anterior. Adresa din Frankfurt dată pe acolo pe undeva, cu tot cu nume lui Sascha. Totul a fost ideea lui Myriam, ea merită laude, ar trebui să-i faci cinste când ajungi acasă. A trimis prin curier câteva lucruri din America – foarte, foarte convingător. Are numele lui Sascha, are...

― Sascha e la închisoare?

― Exact. Boris chicoti. Noi am primit răscumpărarea, muzeul a primit pictura, polițiștii pot să încheie cazul, compania de asigurări primește banii înapoi, publicul este lămurit, toată lumea câștigă.

― Răscumpărare?

― În fine, recompensă, răscumpărare, cum vrei s-o numești.

― Cine plătește banii ăștia?

― Nu știu. Boris făcu un gest iritat. Muzeul, guvernul, vreun cetățean privat... Contează?

― Pentru mine contează.

― Ei bine, n-ar trebui. Pentru că... spuse el, ridicând bărbia și vorbind ca să mă acopere, știi ce, Theo? Știi ce? Ia ghici! Ghicește! Ghicește ce noroc am avut! Nu era numai pasărea ta acolo, ci – cine s-ar fi gândit? Multe alte tablouri furate!

― Poftim?

― Vreo douăzeci sau mai bine! Lipseau de mulți ani unele dintre ele! Și... Nu toate sunt frumoase sau cu farmec ca al tău, de fapt, majoritatea nu sunt. Asta e opinia mea personală. Dar sunt recompense mari și pentru patru sau cinci dintre ele – mai mari decât pentru al tău. Și chiar și unele mai puțin faimoase – o rață moartă, un portret plicticos de grăsan, nu-l știi tu – chiar și astea au recompense mai mici – cincizeci, o sută de mii pe ici, pe colo. Cine ar fi crezut? „Informații care să ducă la descoperirea“. Se adună. Și, sper, spuse el cu oarecare severitate, că poate mă ierți pentru asta!

― Poftim?

― Pentru că, se spune, „una dintre marile recuperări de opere de artă din istorie“! Și asta speram să-ți placă – dar poate că nu, cine știe? Dar eu așa am sperat. Capodopere din muzeu, date înapoi publicului! Recuperarea unei comori culturale! Foarte mare bucurie! Toți îngerii cântă! Dar nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă n-ai fi fost tu.

Stăteam pe pat, tăcut, stupefiat.

― Bineînțeles, adăugă Boris, făcând semn cu capul spre geanta deschisă pe pat, asta nu e tot. Cadou frumos de Crăciun pentru Myriam, Cherry și Gyuri. Și le-am dat lui Anton și Dima treizeci la sută din start. Cinș’pe fiecare. Anton a făcut toată treaba, de fapt, așa că el ar fi trebuit să ia douăzeci, iar Dima, zece. Dar, oricum, pentru Anton sunt o grămadă de bani, așa că el mulțumit.

― Alte tablouri recuperate. Nu doar al meu.

― Da, n-ai auzit ce-am...?

― Ce alte tablouri?

― A, unele foarte celebre și cunoscute! Lipseau de ani de zile!

― De exemplu?

Boris scoase un sunet agasat.

― A, nu știu numele, știi că nu trebuie să mă întrebi. Câteva moderne – foarte importante și scumpe, toată lumea foarte încântată, deși, să spun sincer, nu înțeleg de ce așa mare brânză la unele. De ce costă atât de mult o chestie de grădiniță? Picătură mare și urâtă. Băț negru cu ghemotoc de păr. Dar sunt și mai multe opere istorice.