― Nu un peisaj marin?

― Nu – oameni într-o cameră întunecată. Puțin cam plictisitor. Dar van Gogh frumos, pe țărmul mării.464 Și pe urmă... ei, nu știu... chestii obișnuite, Maria, Isus, mulți îngeri. Chiar și câteva sculpturi. Și opere de artă din Asia. Mie mi se părea că nu valorează nimic, dar bănuiesc că erau scumpe. Boris își înfipse viguros mucul de țigară în farfurie. A, apropo! Tipul a fugit.

― Cine?

― Chinezul lui Sascha. Se dusese la minibar și se întoarse cu un tirbușon și două pahare. Nu era acolo când au venit polițiștii, norocul lui! Și, dacă e băiat isteț, cum se pare, n-o să se mai întoarcă. Ridică două degete încrucișate. O să găsește alt barosan să trăiască pe lângă el. Asta e meseria. Muncă rentabilă dacă găsești unde să lucrezi. Oricum – își mușcă buza în timp ce scoase dopul –, păcat că nu m-am gândit eu la asta acum ani de zile! Grămadă de bani dintr-odată, așa de ușor! Legal! În loc să joc v-ați ascunselea atâta vreme! Când încolo, când încoace – flutură tirbușonul prin aer, tic-tac – când încolo, când încoace. Nervii praf! Timp, bătaie de cap, și aici era așa ușor, bani de la guvern chiar sub nasul meu! Îți spun eu – traversă cameră și-mi turnă gâlgâind în pahar –, într-un fel, Horst e probabil la fel de bucuros că s-a întâmplat așa ca și tine. Îi place și lui să facă bani, dar are rușine, idee despre bine public, patrimoniu cultural, bla bla bla.

― Nu înțeleg unde intră Horst aici în ecuație.

― Nu, nici eu nu înțeleg, și nici n-o să știm vreodată, spuse Boris cu fermitate. El e foarte clar și politicos. Și da, da – nerăbdător, luând rapid o înghițitură furișă de vin – da, sunt supărat pe Horst puțin, poate nu mai am încredere în el ca înainte, poate de fapt nu mai am încredere deloc. Dar Horst spune că nu l-ar fi trimis pe Martin dacă ar fi știut că eram noi. Și poate că spune adevărul. „Niciodată, Boris, niciodată!“ Cine poate ști? Foarte sincer – rămâne între noi –, s-ar putea să spună numai ca să iasă cu față curată. Pentru că, odată ce a dat chix cu Martin și Frits, ce poate să mai facă? Doar să dea înapoi cu grijă, nu? Să pretindă că habar n-avea. Nu știu dacă e așa, nu uita! spuse el. Asta e doar teoria mea. Horst are versiunea lui.

― Ce versiune?

― Zice – Boris oftă – că nu știa că Sascha a luat tablou, până când nu l-am luat noi, și Sascha l-a sunat din senin și l-a rugat să-l ajute să-l ia înapoi. Pură coincidență că Martin era în oraș – venise de sărbători din LA. Amsterdam e un loc obișnuit de Crăciun pentru drogălăi. Și da, la partea asta – Boris își frecă ochiul – sunt sigur că Horst spune adevărul. Telefonul de la Sascha a fost surpriză pentru el. Sascha s-a lăsat la mila lui. Nu era timp de vorbă. Trebuia să acționeze repede. De unde să știe Horst că noi fuseserăm? Sascha nici măcar nu era în Amsterdam, aflase la mâna a doua, de la chinezoi, care știe prost germană – Horst afla la mâna a treia. Toate se explică dacă le vezi în perspectivă. Așa că... dădu el din umeri.

― Așa că ce?

― Păi... Horst în mod sigur nu știa că tabloul e în Amsterdam, și nici că Sascha voia să ia împrumut pe el, până când Sascha s-a speriat și l-a sunat când l-am luat noi. De asta sunt sigur. Dar: nu cumva Horst și Sascha s-au înțeles să facă tabloul să dispară la Frankfurt, cu treaba aia dubioasă din Miami? Poate. Lui Horst îi plăcea foarte mult pictura aia. Foarte, foarte mult. Ți-am spus? A știut ce era de prima oară când a văzut. Pe de rost. Numele pictorului și tot.

― E una dintre cele mai faimoase picturi din lume.

― Ei da, dădu Boris din umeri, cum am spus, e om educat. A crescut cu lucruri frumoase. Dar acuma Horst nu știe că eu am aranjat dosarul ăla. S-ar putea să nu fie prea fericit. Și totuși – Boris râse –, o să-și dea vreodată seama? Nu știu. Tot timpul ăsta, recompensa a stat acolo, legală, gratis! La vedere, aproape țipa la noi! Eu nu m-am gândit niciodată la asta – până acum. Fericire și bucurie în toată lumea! Capodopere pierdute și recuperate! Anton mare erou – face poze, vorbește pe Sky News! Aseară la conferință de presă l-a aplaudat toată lumea, în picioare! Toată lumea îl iubește – ca tipul ăla care a aterizat cu avionul în râu acum câțiva ani și i-a salvat pe toții465, îți amintești? Dar, în mintea mea, nu pentru Anton bat oamenii din palme – de fapt, pentru tine.

Erau atâtea lucruri pe care aveam să i le spun lui Boris, încât n-am putut spune nimic. Simțeam totuși numai o gratitudine întru totul abstractă. Poate, m-am gândit, vârând mâna în geantă, scoțând un teanc de bani și examinându-l pe toate părțile, poate norocul era la fel ca ghinionul în privința faptului că îți lua ceva timp ca să le asimilezi. La început nu simțeai nimic. Sentimentul venea abia după o vreme.

― Foarte frumos, nu? spuse Boris, evident ușurat că mă dădusem pe brazdă. Ești bucuros?

― Boris, trebuie să iei jumătate din bani.

― Crede-mă, am avut grijă de mine! Am suficient