Nicăieri ordinul “Nici un pas înapoi!” al lui Stalin nu s-a dovedit aplicabil decât în oraşul ameninţat care îi purta numele.

Luptele din timpul războiului civil care se desfăşuraseră în acest oraş pe vremea când se numea Ţariţin (în tătară, însemna oraşul de pe Ţariţa, Râul Galben) erau invocate împreună cu mitul că prezenta lui Stalin acolo în calitate de conducător ar fi schimbat cursul evenimentelor împotriva Albilor şi ar fi salvat revoluţia. Cominternul regional militar nu s-a ferit să recurgă la nici o măsură care să transforme oraşul într-o fortăreaţă. Sarcina a fost departe de a fi uşoară Stalingradul urma o curbă de treizeci şi doi de kilometri de-a lungul malului vestic înalt al fluviului Volga. Apărătorii urmau să aibă o porţiune lată de apă în spate, peste care aveau să vină toate proviziile şi întăririle.

A fost mobilizată populaţia din întreaga regiune. Toţi cetăţenii disponibili - femei şi bărbaţi cu vârste cuprinse între şaisprezece şi cincizeci şi cinci de ani (aproape 200 000) - au fost mobilizaţi în “coloanele muncitoreşti” - organizate de comitetele de partid de cartier. Ca şi la Moscova cu un an în urmă, femeile cu basmale pe cap şi copiii mai mari au fost duşi în marş, echipaţi cu lopeţi şi coşuri, să sape şanţuri antitanc adânci de doi metri în pământul nisipos, în timp ce femeile săpau, geniştii armatei puneau mine antitanc pe malul de vest al fluviului.

Copiii mai mici, şcolarii, au fost puşi între timp să ridice valuri de pământ în jurul tancurilor de depozitare a petrolului de pe malurile fluviului. Supravegheaţi de profesori, cărau pământul cu tărgi de lemn. Dintr-o dată a apărut un avion german. Elevii nu au ştiut unde să se ascundă şi explozia unei bombe a îngropat două fetiţe de paisprezece ani. Când colegii de clasă le-au dezgropat, au descoperit că una dintre ele, Nina Grebennikova, era paralizată, cu coloana vertebrală fracturată. Era în stare de şoc, iar prietenii ei au curăţat plângând targa de lemn şi au transportat-o la un spital din Stalingrad, aproape de locul în care ravena Tariţe se deschide spre Volga.

Apărarea antiaeriană constituia o prioritate, deşi numeroase tunuri nu primiseră obuze. Majoritatea bateriilor erau formate de femei tinere, mai ales komsomoliste, care fuseseră recrutate in aprilie, punându-li-se întrebarea cu răspuns inevitabil: “Vrei sa aperi Patria?” Bateriile au fost plasate pe malurile Volgăi pentru a apăra instalaţiile-cheie, precum centrala electrică de la Beketovka şi marile fabrici din nordul oraşului. Acolo, muncitorii de la liniile de producţie de armament, precum cei de la fabrica de tractoare Stalingrad, transformată pentru producţia de tancuri T-34, primeau o instrucţie militară rudimentară.

Comitetul de Apărare a Stalingradului emitea decrete după decrete. Colhozurilor li s-a ordonat să predea Armatei Roşii rezervele de grâne. S-au înfiinţat tribunale care să-i judece pe cei ce nu-şi îndeplineau datoria patriotică. Nedenunţarea unui membru al familii care dezertase sau care nu se înrolase era pasibilă de o pedeapsă de zece ani de închisoare. Directorul unei şcoli, căruia i s-a ordonat să aducă la comisia de recrutare raională şaizeci şi şase dintre elevii săi în vârstă de şaptesprezece ani, a fost adus în faţa tribunalului pentru că treizeci şi unu de copii dezertaseră în drumul către comisie.

Tribunalele judecau în lipsă şi “dezertorii” civili, cei mai mulţi dintre aceştia fiind denunţaţi de refugiaţii în retragere. Cei declaraţi vinovaţi erau condamnaţi ca “trădător al partidului şi al statului sovietic”. Foarte des, vinovăţia era o problemă de sincronizare. I.S., care a fugit când satul ei a fost bombardat, a fost condamnată la şase luni într-un lagăr de muncă pentru “dezertare de la locul de muncă”, în .timp ce A.S., care a refuzat să-şi părăsească casa la apropierea germanilor, a fost condamnată în lipsă ca “trădător al patriei”. O aşteptau cel puţin zece ani într-un lagăr de muncă în Gulag.

Pentru un timp, Direcţia Politică a Frontului Stalingrad a acordat o atenţie specială recruţilor din regiunile Ucrainei eliberate de

Armata Roşie în iarna 1941/1942”. Cei care “refuzaseră să evacueze” oraşele şi satele lor erau, prin definiţie, suspecţi de a fi “sistematic antisovietici” şi de a fi colaborat cu germanii. Declaraţiile de la Moscova în legătură cu libertatea religiei erau vorbe goale în regiunea Stalingrad. Directorul unei bănci agricole dintr-un raion, care i-a trimis fratelui său, ofiţer în Armata Roșie  câteva rugăciuni, “sfătuindu-l să le spună înainte de luptă”, a fost condamnat pentru “activitate antipartinică”. Civilii era nevoiţi, de asemenea, să fie foarte atenţi la comentariile cu privire la viteza de înaintare a germanilor sau la incompetenţa apărării ruse A.M., un muncitor de la o unitate piscicolă de pe Volga, a fost acuzat de “degenerare politică şi morală” şi de “propagandă contrarevoluţionară” pentru că, după cum s-a pretins, ar fi “lăudat germanii şi ar fi defăimat conducătorii partidului, ai guvernului şi al Armatei Roşii”.

Stalin, avertizat că în spatele frontului domneşte panica, a recurs din nou la schimbarea comandanţilor. După ce l-a demis pe Timoşenko pe 21 iulie pentru a-l înlocui cu generalul V.N. Gordov sub controlul lui Vasilevski, Stalin a decis la începutul lui august să despartă frontul în două regiuni militare, partea din sud întinzându-se de la râul Ţariţa (vezi harta 6) în centrul Stalingradului, către sud până în Stepa Kalmukă. General-colonelul Andrei Eremenko, căruia nu i se vindecase complet rana de la picior, s-a opus scindării frontului prin centrul Stalingradului, dar na reuşit decât să-l irite pe comandantul suprem.

Eremenko a plecat pe 4 august cu un avion de transport Douglas şi a aterizat pe un aerodrom mic din extremitatea de nord-vest a oraşului. A fost întâmpinat de Hruşciov, care l-a condus cu o maşină la Cartierul General. Pentru Eremenko, lipsa de informaţii despre inamic era deprimantă. Cinci zile mai târziu, Stalin va reorganiza din nou comandamentele frontului, promovându-l pe Eremenko comandant al amândurora. Stalin, nervos totuşi, l-a trimis pe Jukov să facă investigaţii şi să-i raporteze cele constatate.

Principalul pericol, după cum şi-a dat seama curând Eremenko, era un atac simultan din partea Armatei 6 a lui Paulus, peste Don, de la vest, şi