din partea Armatei 4 tancuri a lui Hoth, de la sud-vest întregul curs inferior al Volgăi era ameninţat, în Astrahan instalau du-se panica după bombardamentele germane. Rafinăriile de petrol din dreptul estuarului fluviului de la Marea Caspică au ars timp o săptămână, degajând nori negri de fum. Alte atacuri aeriene a creat şi ele haos deoarece porturile erau pline de refugiaţi, iar cheiurile erau înţesate de utilajele industriale care trebuiau sa transportate către est. Acum, în afara deşertului, singura rută de scăpare peste Marea Caspică.

Existau puţine forţe disponibile care să se opună trupelor lui Hoth în Stepa Kalmukă, cu aspect semideşertic, pe care ruşii din nord o socoteau “capătul lumii”. Lev Lazarev, care comanda acolo un detaşament de infanterie marină, spunea despre zonă: “Nu este Rusia. Este Asia. Era greu de înţeles de ce trebuie să te lupţi pentru n astfel de teritoriu, dar ştiam cu toţii că trebuia să rezistăm sau să murim acolo.” Nemaiavând ostaşi suficienţi, autorităţile militare sovietice şi-au îndreptat atenţia către forţele maritime. Brigăzi întregi de marinari au fost transferate pe calea ferată, prin Siberia, de la Flota Orientului îndepărtat. Ofiţerii lor erau cădeţi în vârstă de optsprezece ani, ce proveneau de la Academia Navală din Leningrad, unde luptaseră la începutul asediului, în august, în timp ce marinarii erau aduşi din Orientul îndepărtat, cadeţii au fost instruiţi trei săptămâni în Stepa Kalmukă. Aceşti tineri de optsprezece ani îi aşteptau cu îngrijorare pe marinarii duri pe care aveau să-i comande. Dar nu s-au făcut de râs în luptă. Rata pierderilor umane în rândurile tinerilor locotenenţi a fost teribilă. Din clasa lui Lazarev de douăzeci şi unu de cădeţi, doar doi vor supravieţui în anul următor.

In rândurile germanilor, a început să se instaleze o oarecare nelinişte, în ciuda victoriilor obţinute. “După Don vom înainta către Volga”, scria un comandant de companie din Divizia 384 infanterie care ţinea un jurnal. Dar intuia pericolul. Germania pur şi simplu nu avea “suficiente trupe pentru o ofensivă pe întregul front”, început să bănuiască faptul că războiul luase un avânt propriu, dar ca nu se va încheia atunci când vor ajunge la fluviul despre care se Presupunea că reprezenta destinaţia lor finală.

,Am ajuns la Volga!”

Pe 21 august 1942, în zori, companiile de infanterie din Corpul 51 al generalului von Seydlitz au trecut Donul cu bărci gonflabile de asalt. Au instalat un cap de pod lângă satul Lucinski. Din ce în ce mai multe companii vâsleau cu furie peste marea întindere de apă. La câţiva kilometri distanţă în aval, la Vertiacii, un batalion a trecut Donul, grup după grup, în şaptezeci de minute.

După cucerirea capetelor de pod, batalioanele de genişti au început să construiască poduri de pontoane pentru trecerea tancurilor şi a celorlalte vehicule ale Corpului 14 tancuri, de sub comanda generalului von Wietersheim. Geniştii germani, intrigaţi de contrastele misterioase ale “Donului liniştit”, se refereau la el cu afecţiune, numindu-l “râul”. Unii soldaţi şi ofiţeri ai Armatei 6 păreau să se fi îndrăgostit de această porţiune a Donului din ţara cazacilor. Unii visau chiar să aibă o fermă acolo după câştigarea războiului.

Pe 22 august, la amiază, podul era gata şi Divizia 16 tancuri generalului Hube, “berbecele corpului de armată”, a început sarea. Tancuri, semişenilate, tunuri de asalt autopropulsate, de cercetare pe opt roţi şi camioane huruiau asurzitor peste podul de pontoane.

În noaptea aceea, după răsăritul lunii, avioanele ruseşti au început seria de bombardamente. Deşi au fost lovite vehicule de pe ambele maluri, flăcările luminând zona de atac, bombele nu au reuşit să distrugă podul. Cartierul General al lui Hube a primit rapoarte despre schimburi de focuri la marginea capului de pod. Din când în când, se putea auzi şuieratul strident al rachetelor katiuşa trase de “orgile lui Stalin”. Sunetul era tulburător, dar bateriile continuau să tragă fără a avea vizibilitate, în spatele infanteriei de acoperire, trupele de tancuri făceau ultimele verificări ale calculelor lor şi încercau să recupereze orele de nesomn. La ora 4.30, la revărsatul zorilor, când primele raze de soare apăreau în faţa lor către est, detaşamentul contelui von Strachwitz din Regimentul 2 tancuri, întărit cu companii de infanterie mecanizată, înainta către Volga. Tanchiştii, conştienţi de faptul că participă la un eveniment istoric, considerau momentul “deosebit de antrenant”'.

Stepa dintre Don şi Volga, tare ca piatra în lunile secetoase de vară, a favorizat o înaintare rapidă. Comandanţii de tancuri, în picioare în turele, purtând ochelari de protecţie împotriva prafului, trebuiau să fie foarte atenţi la drumul din faţă să nu apară vreo balka (groapă) ascunsă pe care conducătorul tancului nu o putea vedea.

Câţiva zeci de kilometri, tanchiştii au zărit puţini soldaţi inamici.

Terenul uşor accidentat acoperit că iarbă aspră şi uscată părea ciudat de liber.

Soarele nu se ridicase prea sus pe cer când generalul Hube, după un şuvoi de transmisiuni radio, şi-a oprit brusc din drum statul-major. Motoarele au fost oprite pentru a se face economie de carburant. Au aşteptat în căldura toridă. Curând, s-a auzit zgomotul unui mic aeroplan şi şi-a făcut apariţia un avion de legătură Fieseler Storch. A executat un cerc în aer, apoi a aterizat lângă vehicule. Pilotul a coborât şi s-a apropiat cu paşi mari. Era generalul von Richthofen.

Acesta din urmă, acum comandant al Flotei 4 aeriene, nici măcar nu încercat să-şi ascundă enervarea pe armată. “Generalul Paulus este îngrijorat în legătură cu flancul său stâng”, notase el în jurnalul său, cu trei zile în urmă. A fost nemulţumit şi când i s-a spus că prioritățile forţelor aeriene germane era “să tragă în tancuri”. Piloţii de vânătoare considerau atacul obiectivelor terestre o treabă umilă şi de primejdioasă. Nu avea nimic din măiestria luptei aeriene, avioanele riscând să fie lovite din întâmplare de infanteriştii ruși care stăteau pe spate şi trăgeau cu puşca.

Richthofen, în cămaşă şi cu cascheta dată pe spate, lăsând să i Se vadă o parte a capului ras, l-a salutat scurt pe Hube. Din ordinul Cartierului General al Führer-ului, toate resursele Flotei 4 aeriene urmau să fie redirecţionate către Frontul Stalingrad, “pentru a-i schilodi pe ruşi complet”. “Profită de ziua de azi!” i-a spus el