După-amiază, tanchiştii au privit în sus, ferindu-se de lumina soarelui, pentru a vedea valurile de bombardiere Junker 88 şi Heinkel 111 şi escadrilele de Stuka “în grupuri strânse”, care zburau spre Stalingrad. Stepa a fost măturată de umbre. La întoarcere, piloţii de pe aparatele Stuka “au sunat din sirene” pentru a saluta trupele ce înaintau. Tanchiştii le-au răspuns fluturându-şi braţele cu veselie, în depărtare, se puteau vedea deja coloanele de fum care se ridicau din oraşul pe care Cartierul General al Armatei 6, într-un exces de entuziasm propagandistic, îl numea “Stalingrad, oraşul lui Stalin, punctul de pornire a Revoluţiei Roşii”.

Pentru locuitorii Stalingradului, duminică, 23 august, a fost “o zi care nu va fi uitată niciodată”. Oraşul-model de care erau atât de mândri - cu grădinile lui înşirate de-a lungul înaltului mal vestic al Volgăi şi cu blocurile albe care-i dădeau un aspect modern, cubist a devenit un infern.

Megafoanele agăţate pe stâlpi au început să transmită un anunţ repetat obsesiv: “Tovarăşi, în oraş a sunat alarma aeriană. Atenţie, tovarăşi, alarmă aeriană...” Populaţia auzise atât de multe alarme aeriene false, difuzate de acelaşi glas monoton, încât puţini au luat anunţul în serios. Doar după ce bateriile de artilerie antiaeriană au deschis focul, oamenii au început să alerge pentru a se adăposti. Cei care ieşiseră la iarbă verde pe Gorganul Mamaev, uriaşul tumul tătar ce domina centrul oraşului, erau cei mai expuşi. Pe străzile lungi Ş largi paralele cu Volga, refugiaţii din raioanele periferice nu cum să găsească un adăpost adecvat, cu excepţia tranşeelor din cu grădini săpate de comitetele de bloc pentru cei ce nu puteau unge la timp în pivniţe.

Aviaţia lui Richthofen a început să execute bombardament de suprafaţă “nu doar asupra obiectivelor industriale, ci peste tot”, a povestit un student aflat în oraş în ziua aceea. Bombele exploziv-perforante oscilau uşor când cădeau în serie din aparatele Heinkel.

După descrierea scenelor din oraş, ne putem doar cu greu imagina cum a putut cineva să supravieţuiască în afara unei pivniţe. Bombele incendiare cădeau ca o ploaie pe casele de lemn din sud-vestul oraşului. Acestea au ars până în temelii, iar în cenuşa fumegândă, şirul de coşuri fusiforme din cărămidă, rămase în picioare, păreau un cimitir suprarealist. Mai aproape de malurile fluviului, faţadele unor blocuri albe au rămas şi ele în picioare, chiar dacă au fost lovite, dar majoritatea planşeelor interioare s-au prăbuşit. Multe alte clădiri s-au dărâmat, iar altele au luat foc. Mamele îşi legănau pruncii morţi, iar copiii încercau să-şi trezească părinţii ucişi lângă ei. Sute de familii au fost îngropate de vii sub dărâmături.

Un pilot german, după ce avionul său a fost lovit de una dintre bateriile antiaeriene ale femeilor, a reuşit să se paraşuteze, dar a căzut chiar în mijlocul flăcărilor. Cei care i-au văzut sfârşitul erau atât de şocaţi de măcelul din jur, încât nu au avut nici măcar satisfacţia că se făcuse într-un fel dreptate.

Uriaşele tancuri de depozitare a petrolului de pe malul Volgăi au fost şi ele lovite. O minge de flăcări s-a ridicat la circa 500 de metri, iar în zilele următoare, coloana de fum negru putea fi văzută de la o depărtare de peste 300 kilometri. Pete de petrol în flăcări au căzut în Volga. Bombele au distrus centrala telefonică şi uzina de apă, iar principalul spital din Stalingrad a fost lovit în mai multe locuri. Geamurile s-au spart din cauza suflului exploziilor şi copiii au fost aruncaţi din paturi. Printre aceştia se afla şi Nina Grebennikova, de paisprezece ani căreia o bombă căzută lângă tancurile de depozitare a petrolului îi fracturase coloana vertebrală. Înspăimântat personalul spitalului a fugit, abandonându-şi pacienţii, unii dintre aceștia fiind lăsaţi cinci zile fără mâncare şi îngrijire medicală.

O mamă, prinsă în plină stradă cu o fetiţă căreia îi paralizaseră picioarele din cauza şocului, “a fost nevoită literalmente să o târască până acasă” prin ploaia de bombe, nici un şofer neîncumetându-se să facă drumul respectiv. Cum majoritatea bărbaţilor erau pe front sau fuseseră de curând mobilizaţi, femeile s-au trezit singure în mijlocul infernului. Soţia lui Viktor Goncearov, ajutată de fiul ei in vârstă de unsprezece ani, Nikolai, şi-a îngropat tatăl în curtea din faţa blocului, care fusese lovit în plin de o bombă, “înainte de a-l pune în mormânt”, îşi amintea fiul ei, “i-am căutat capul, dar nu l-am găsit.” Soacra ei, Goncearova, soţia unui veteran cazac, s-a pierdut în haos. Bătrâna a reuşit să supravieţuiască luptelor care au urmat, trăind mai mult de cinci luni într-un buncăr. S-au regăsit doar la sfârşitul războiului, aproape trei ani mai târziu.

Asaltul aerian asupra Stalingradului, cel mai concentrat de pe întregul Front de Răsărit, a reprezentat apogeul firesc al carierei lui Richthofen după Guernica{1}.

Avioanele Flotei 4 aeriene au executat în total l 600 ieşiri/avion în ziua aceea şi au aruncat l 000 tone de bombe, pierzând doar trei aparate. Potrivit unor calcule estimative, din cei aproximativ 600 000 de locuitori ai Stalingradului, 40 000 au fost ucişi în prima săptămână de bombardamente.

Faptul că pe malul vestic al Volgăi au rămas atât de mulţi localnici şi refugiaţi a fost o consecinţă a atitudinii tipice a regimului.

NKVD-ul rechiziţionase aproape toate ambarcaţiunile fluviale, neacordând însă prioritate evacuării populaţiei civile. Apoi Stalin, hotărând că nu trebuie permisă instalarea panicii, a interzis evacuarea locuitorilor Stalingradului pe Volga, gândindu-se că astfel trupele, şi în special miliţia locală, vor apăra cu îndârjire oraşul.

“Nimănui nu i-a păsat de oameni”, a observat unul din băieţii rămași blocaţi în oraş împreună cu mamele lor. “Şi noi nu eram altceva decât carne de tun.”

În timp ce bombardierele lui Richthofen loveau Stalingradul, eşalonul înaintat al Diviziei 16 tancuri avansase prin stepă vreo 40 de kilometri practic fără să întâmpine nici o rezistenţă. “Pe lângă Gunirak”, a consemnat divizia, “rezistenţa inamicului a devenit mai puternică şi tunurile antiaeriene au început să tragă sălbatic în vehiculele noastre blindate, din nord-vestul Stalingradului.”

Această rezistenţă se datora bateriilor formate din tinere voluntare, care de-abia părăsiseră băncile şcolii. Puţine dintre ele apucaseră să tragă