cu vreun tun înainte, din cauza lipsei de muniţie, şi nici una nu fusese instruită cum se ocheşte la sol. Înlocuiseră ţintele şi în loc de bombardiere ocheau tancurile, iar echipajele lor “păreau să se creadă la o promenadă de duminică”. Tinerele artileriste roteau cu furie mânerele, coborând ţevile la unghiul de înălţare zero - tunurile antiaeriene de 37 mm sovietice erau copii destul de grosolane ale tunurilor Bofor - şi ocheau în direcţia primelor blindate.

Tanchiştii germani şi-au revenit repede din surpriza iniţială şi s-au desfăşurat pentru a ataca unele baterii. Au apărut curând şi avioanele Stuka pentru a se ocupa şi de celelalte. Lupta inegală a fost urmărită cu durere în suflet de căpitanul Sarkisian, comandantul unui batalion de aruncătoare grele, care mai târziu avea să-i relateze cele văzute scriitorului Vasili Grossman. De fiecare dată când amuţeau tunurile, Sarkisian exclama: “Of, sunt terminate! Au fost distruse!” Dar, de fiecare dată, după o pauză, tunurile începeau să tragă din nou. “Aceasta”, a scris Grossman, “a fost prima Pagină a apărării Stalingradului.”

Eşalonul întâi german a accelerat înaintarea pe ultimii kilometri. Pe la ora 16, când soarele de august se mai îmblânzise puţin, germanii au ajuns la Rînok, în nordul Stalingradului, şi acolo “soldaţii Diviziei 16 tancuri priveau Volga, ce curgea chiar prin faţa ochilor lor”. Nu le venea să creadă. “Am pornit dis-de-dimineaţă de la Don”, îşi amintea unul din comandanţii de companie ai lui Strachwitz, “şi am şi ajuns pe Volga”. Unul din soldaţii batalionului a scos un aparat de fotografiat şi şi-au făcut poze unul altuia, în picioare pe spatele vehiculelor Ior privind prin binoclu către malul îndepărtat. Fotografiile au fost incluse în dosarele Cartierului General al Armatei 6, cu următoarea legendă: ”S-a ajuns la Volga!” Aparatul de fotografiat, întors către sud, a făcut şi alte poze ca amintire, într-una dintre ele se văd coloanele de fum ce se ridicau în urma atacurilor Luftwaffe şi a fost intitulată “Vedere din împrejurimile Stalingradului în flăcări”.

Curând după sosirea lor, un as al pilotajului pe avioanele de vânătoare, Kurt Ebener, împreună cu un camarad din escadrila de aviaţie de vânătoare “Udet”, a survolat Volga chiar la nord de Stalingrad.

Piloţii au văzut tancurile şi infanteria mecanizată “şi un simţământ imens de bucurie şi uşurare pentru camarazii lor de la sol” i-a determinat să execute ruliuri şi alte acrobaţii aeriene în semn de victorie.

Ca şi ceilalţi comandanţi de tancuri, căpitanul Freytag Loringhoven stătea în picioare pe tancul său pentru a privi prin binoclu peste marea întindere a fluviului. De pe malul vestic, mult mai înalt, priveliştea era minunată. “Ne uitam la imensitatea stepei către Asia şi am fost copleşit”, îşi amintea el. “Dar nu m-am putut uita prea mult timp pentru că trebuia să lansăm un atac împotriva altei baterii antiaeriene, care începuse să tragă în noi.”

Artileristele de la bateriile antiaeriene erau uimitor de curajoase.

Potrivit căpitanului Sarkisian, “fetele refuzau să coboare în buncăre”.

Se spune că una dintre ele, Masa, a “rămas la postul ei patru zile fără a fi înlocuită”, trecându-i-se în palmares nouă lovituri reuşite. Chiar dacă cifra este exagerată, un lucru tipic pentru perioada aceea, raportul Diviziei 16 tancuri nu mai lasă loc nici unui dubiu în privinţa curajului lor. “Până târziu în acea după-amiază”, este consemnat într-un raport, “am fost nevoiţi să luptăm, lovitură după lovitură, împotriva a treizeci şi şapte de poziţii inamice, ocupate de luptătoare tenace, până au fost distruse toate.”

Tanchiştii au fost îngroziţi când au descoperit că trăgeau în femei.

Ruşii consideră şi acum ciudat de ilogică această sensibilitate concesivă, luând în considerare faptul că bombardierele lui Richthofen uciseseră mii de femei şi copii în aceeaşi după-amiază la Stalingrad. Dar ofiţerii germani de la Stalingrad nu şi-au mai făcut mult timp astfel de complexe “cavalereşti”. “Este complet greşit să le spui rusoaicelor «soldaţi în fust㻓, scria unul dintre ei mai târziu, “Femeia rusă a fost de mult timp instruită pentru misiuni de luptă şi ocupă orice post de care este capabilă o femeie. Soldaţii ruşi tratează astfel de femei cu multă precauţie.”

Apărătorii sovietici ai Stalingradului erau într-o poziţie primejdioasă, în parte din cauză că generalul Eremenko îşi concentrase majoritatea forţelor pentru a încetini înaintarea dinspre sud-vest a Armatei 4 tancuri de sub comanda lui Hoth. Nu şi-a imaginat niciodată că forţele lui Paulus vor pătrunde atât de brusc şi cu atâta îndrăzneală la dreapta sa.

Nikita Hruşciov i s-a alăturat la Cartierul General subteran, ascuns adânc în defileul Ţariţei. Ameninţarea cu care se confruntau era atât de iminentă, încât atunci când au sosit doi ofiţeri de geniu pentru a raporta că oamenii lor terminaseră de construit un pod de pontoane peste Volga, li s-a spus să-l distrugă imediat. Cei doi genişti l-au privit îngroziţi pe comandant, nevenindu-le să creadă.

Protestele lor au fost tăiate scurt. Nu e greu de imaginat panica ce ar fi cuprins Stalingradul, ca să nu mai vorbim de reacţia de la Moscova, dacă germanii ar fi reuşit să pătrundă printr-o singură lovitură şi ar fi capturat un cap de pod pe malul estic al Volgăi, aşa cum voia, de fapt, să facă Strachwitz.

Stalin s-a înfuriat când a auzit că trupele germane au ajuns la Volga. A interzis minarea fabricilor, evacuarea utilajelor industriale sau orice altă acţiune care “ar putea fi considerată o decizie de abandonare a Stalingradului”. Oraşul trebuia apărat cu orice preţ.

Consiliul Militar a lipit peste tot afişe care anunţau decretarea stării de asediu: “Nu vom preda niciodată oraşul în care ne-am născut. Să baricadăm fiecare stradă. Să transformăm fiecare raion, fiecare cartier, fiecare clădire într-o fortăreaţă de necucerit.” Mulţi au intrat în panică, printre ei numărându-se chiar şi secretarul Comitetului Komsomolului din Stalingrad, care “a dezertat de la postul său” şi a fugit pe malul estic fără permisiune.

Muncitorii neimplicaţi direct în producţia de arme pentru front au fost mobilizaţi în “brigăzile speciale” de miliţie, sub comanda colonelului Saraiev, comandantul Diviziei 10 NKVE. S-au distribuit puşti şi muniţie, dar mulţi au primit arme de la tovarăşii lor morţi. In Spartakovka, o suburbie industrială din nordul oraşului, batalioane de miliţii muncitoreşti prost înarmate au fost trimise împotriva