Studenţii de la Universitatea Tehnică, care săpau tranşee în flancul nordic al oraşului, şi-au continuat misiunea deşi se aflau sub focul direct al Diviziei 16 tancuri. Clădirile facultăţii lor de lângă fabrica de tractoare din Stalingrad fuseseră distruse de bombele aruncate de primele valuri. Corpul profesoral a ajutat la formarea nucleului de apărare locală. Unul dintre profesori era comandant de companie.

Comisarul batalionului era o tânără, mecanic la uzina de tractoare, transformată pentru producţia tancului T-34. Acolo, voluntarii se urcau în tancuri înainte chiar de a fi vopsite. După ce muniţia stocată în fabrică era încărcată, voluntarii porneau de pe linia de producţie pentru a intra direct în luptă. Aceste tancuri nu aveau înălţătoare de ochire şi puteau fi fixate pe distanţa loviturii directe de încărcătorul ce se uita de-a lungul ţevii în timp ce servantul manevra turela.

Hube şi-a trimis batalionul de motociclişti pentru a cerceta flancul de sud. “Ieri am ajuns la calea ferată”, scria acasă a doua zi un caporal, “şi am capturat un tren cu arme şi vehicule de aprovizionare, care nici măcar nu fuseseră descărcate. Am luat şi mulţi prizonieri. Printre ei erau şi numeroşi «soldaţi în fustă», cu feţe atât de respingătoare că de-abia puteam să le privim. Să sperăm că nu va mai dura mult.” Prădarea materialelor trimise de americani în cadrul Legii Lend-Lease a fost primită cu entuziasm. Ofiţerii Diviziei 16 tancuri au apreciat în mod deosebit jeepurile americane nou-nouţe, cu însemne ruseşti, pe care le considerau mult mai bun decât echivalentul lor german - Kübelwagen.

Regimentele de aviaţie ale Armatei Roşii au fost şi ele aruncate in luptă pe 24 august, însă un Yak avea puţine şanse împotriva unui Messerschmitt 109, iar avioanele de vânătoare-bombardament Şturovik, deşi blindate dedesubt, erau extrem de vulnerabile când erau atacate de piloţi competenţi. Soldaţii germani izbucneau în urale atunci când piloţii Luftwaffe îşi expediau inamicul mit Eleganz, ca si cum războiul aerian era un soi de luptă cu tauri pentru plăcerea spectatorilor de la sol.

Bombardamentele germane asupra oraşului au continuat cu un alt “atac major aerian” în după-amiaza zilei de 25 august. Uzina electrică de la Beketovka a fost serios avariată, dar a fost rapid reparată. Escadrilele Luftwaffe continuau să pulverizeze oraşul de la un cap la altul. Mulţi au pierdut tot ce aveau, iar ceea ce mai rămăsese se împărţea între supravieţuitori, care ştiau bine că a doua zi puteau fi şi ei în aceeaşi situaţie; nimic nu putea deteriora mai rapid noţiunea de proprietate particulară decât o astfel de distrugere venită din cer.

În sfârşit, femeilor şi copiilor din Stalingrad li s-a dat permisiunea să treacă pe malul estic al Volgăi cu ambarcaţiunile rechiziţionate de NKVD. Dar nu toate navele au fost folosite pentru aceasta, deoarece era nevoie de ele pentru evacuarea răniţilor şi aducerea de muniţie şi de întăriri. Călătoria era tot atât de riscantă ca şi rămânerea pe malul vestic pentru că Luftwaffe continua să atace bărcile care traversau Volga. Debarcaderul feribotului, în amonte de Cheile Ţariţei, a fost lovit din nou, iar Restaurantul Shanghai, aflat chiar deasupra lor, într-un parc de pe mal, un loc de întâlnire preferat pe timp de pace, a ars până la temelie. Familiile ce treceau fluviul vedeau trupuri înnegrite plutind pe lângă ele ca nişte buşteni carbonizaţi, iar la suprafaţa apei ardea petrolul scurs din tancurile de depozitare. Copiii din spital, printre care şi Nina Grebennikova, imobilizată pe o targa, au fost evacuaţi peste Volga, pe 28 august, şi a un spital de campanie de pe malul estic.

Tunurile Diviziei 16 tancuri au tras încă din prima seară de duminică remarcându-și prezenţa pe Volga prin scufundarea unui cargobot şi atacarea unei vedete de patrulare. Au atacat şi un feribot, din care au rămas grămezi de vagoane arse şi distruse, şi în următoarele câteva zile au scufundat şapte vase fluviale. Tanchiştii pretindeau că ar fi fost vorba de “vedete de patrulare” şi păreau să nu-şi fi dat seama că acestea evacuau civilii.

În cea de-a treia seară, tancurile germane au scufundat o navă cu zbaturi care trecea femeile şi copiii din oraş pe malul estic. Auzind ţipete şi strigăte de ajutor, soldaţii şi-au întrebat comandantul dacă pot folosi bărcile gonflabile ale geniştilor pentru a-i salva. Locotenentul a refuzat. “Ştim cum luptă inamicul în acest război!” a replicat el. După căderea nopţii, tanchiştii şi-au tras păturile pe cap ca să nu mai audă ţipetele. Câteva femei au reuşit să ajungă pe malul vestic, dar cele mai multe au înotat până la un banc de nisip unde au rămas toată ziua următoare. Germanii nu au tras când au fost evacuate în noaptea aceea, ca să dovedească că erau altfel decât ruşii. “Noi nu am împiedicat un astfel de lucru!”

În spatele poziţiilor înaintate germane de pe malul Volgăi era un fel de parc semicultivat, cu stejari, aluni, castani şi leandri, înconjurat de loturi cu pepeni, roşii, viţă de vie şi pomi fructiferi. Acolo unităţile înaintate ale Diviziei 16 tancuri s-au îngropat în teren folosind vegetaţia drept acoperire. Statul-Major al batalionului de geniu era ascuns sub un păr imens, în timpul pauzelor dintre trageri, tanchiştii şi geniştii culegeau fructe, folosindu-şi bonetele şi căştile drept coşuri. După săptămânile petrecute în stepa aproape deşertică, apa întinsă a Volgăi, “ca luciul liniştit al unui lac”, dintr-un umbriş înfrunzit, la întărea credinţa că au ajuns la capătul călătoriei către graniţa Europei. Ce păcat că ruşii continuau să reziste! Cu primul prilej, soldaţii scriau acasă de lângă Volga, mândri că erau prim care stăteau la extremitatea estică a Reich-ului. Celor care luptaseră cu un an în urmă în campania din Balcani blocurile albe de locuinţe de pe înaltul mal vestic le reaminteau de Atena. Această comparat nepotrivită i-a făcut pe unii să se refere la Stalingrad ca la “Acropole”.

Unităţile Armatei 6 care aşteptau să treacă Donul invidiau avangarda pentru gloria dobândită. Un artilerist de baterie antiaerian scria acasă: “în curând vom putea să cântăm «Acolo stă un soldat pe malul Volgăi».” Un altul scria acasă despre un Wolgalied pentru care Lehar compusese muzica: “Cântecul va fi