Mulţi erau convinşi că victoria nu putea fi departe. “Nu vă puteţi imagina viteza dragilor noştri camarazi motorizaţi”, scria acasă un soldat din Divizia 389 infanterie. “Ca să nu mai vorbim de atacurile răsunătoare ale forţelor noastre aeriene. Ce simţământ de securitate avem când piloţii noştri sunt deasupra noastră, pentru că nu vezi niciodată vreun avion rusesc. Aş vrea să împărtăşesc cu voi un licăr de speranţă. Divizia noastră îşi va fi îndeplinit datoria după căderea Stalingradului. Atunci, dacă vrea Dumnezeu, ne vom vedea anul acesta. Dacă Stalingradul cade, armata rusă din sud va fi distrusă.”

Poziţia diviziei lui Hube era departe însă de a fi sigură.

Ameninţarea traficului fluvial pe Volga, ca să nu mai vorbim de apelurile furioase de la Kremlin, l-a determinat pe Eremenko să ordone contraatacuri din flancul de nord pentru a zdrobi coridorul îngust al germanilor. Artileria rusă putea să tragă, din ambele direcţii, în această fâşie, cu o lăţime puţin mai mare de 6,5 km, germanii neputând riposta. Nu doar Divizia 16 tancuri a lui Hube, ci şi restul Corpului lui Wietersheim rămăseseră fără carburant.

Pe 25 august, Richthofen a plecat cu avionul pentru a se întâlni cu Paulus şi generalul von Seydlitz la Cartierul General al Diviziei 76 infanterie. Din cauza stării tensionate şi a faptului că suferea şi de dizenterie recurentă - ceea ce germanii numeau “boala rusească” - mișcările nervoase necontrolate ale părţii stângi a feţei lui Paulus se accentuaseră. Intolerantul Richthofen a observat că de data aceasta Comandantul Armatei 6 era “foarte nervos” din cauza situaţiei, în noaptea aceea, Luftwaffe a paraşutat provizii Corpului 14 tancuri, dar acestea au căzut, în cea mai mare parte, în zona  sau în mâinile inamicului. A doua zi dimineaţă, recunoaşterea germană a raportat că trupe sovietice de tancuri se concentraseră.

Richthofen, ca şi Hitler, subscria ideii că o victorie rapidă ia Stalingrad ar rezolva dintr-o singură lovitură toate problemele unui flanc stâng extins, prin determinarea prăbuşirii finale a Armatei Roşii. A slăbi ritmul acum era cât se poate de primejdios, ca un mers pe sârmă cu paşi nesiguri. Paulus ştia foarte bine toate acestea. Persevera, păstrându-şi încrederea în convingerea lui Hitler că forţele ruseşti erau aproape terminate. Atunci când generalul von Wietersheim a recomandat ulterior retragerea parţială a Corpului 14 tancuri, Paulus l-a demis şi l-a promovat în locul lui pe generalul Hube.

Totul depindea de înaintarea rapidă din sud a Armatei 4 tancuri dar Hitler îl obligase pe Hoth să lase în Caucaz un corp de tancuri Acestuia îi mai rămăseseră aşadar corpurile 4 şi 48 tancuri. De asemenea, după cum observa generalul Strecker la vremea aceea, “cu cât se apropie atacul german de oraş, cu atât sunt mai mici câştigurile zilnice.” O apărare şi mai aprigă se pregătea în spatele liniilor. Comitetul de Apărare a Stalingradului a emis noi ordine:

“Nu vom abandona oraşul nostru în mâinile germanilor! Organizaţi brigăzi, mergeţi să ridicaţi baricade. Baricadă pe fiecare stradă [...] repede, astfel ca soldaţii care apără Stalingradul să distrugă inamicul fără milă!”

Pe 27 august, a căzut prima ploaie după cinci săptămâni, dar adevărata cauză pentru întârzierea în ofensivă înregistrată de flancul drept al lui Hoth a fost rezistenţa opusă de trupele sovietice în jurul Lacului Sarpa şi lângă Tundutovo, pe dealurile de la sud de cotul Volgăi din aval de Stalingrad. În acea zi, de pildă, unitatea disciplinară ataşată Diviziei 91 puşcaşi a respins atacurile executate de forţe inamice superioare. Direcţia Politică a Frontului Stalingrad i-a raportat ulterior lui Şcerbakov: “Mulţi oameni şi-au plătit greşelile prin bravură şi trebuie reabilitaţi şi trimişi la regimentele lor.”

Încă o dată, cei mai mulţi dintre ei au murit cu mult înainte ca sa mai ia vreo decizie în acest sens.

Înaintarea se va desfăşura mai bine două zile mai târziu, atunci când Hoth a redirecţionat Corpul 48 tancuri către flancul sudic Stepa Kalmukă. Principalul avantaj al armatei germane a fost dat de colaborarea dintre divizia de tancuri şi Luftwaffe. În bătălia in continuă mişcare, infanteriştii germani foloseau steagul roşu cu zvastică ca panouri de identificare la sol pentru a evita să fie bombardaţi de propriile lor avioane. Dar adevăratul pericol ca aparatele Stuka să atace din greşeală forţele germane de la sol era reprezentat la operaţiunile blindatelor în mişcare rapidă.

Locotenentul Max Plakolb, comandantul unui punct înaintat de dirijare a aviaţiei, a fost trimis la Cartierul General al Diviziei 24 tancuri. În momentul acela, când diviziile 14 şi 24 tancuri şi Divizia 29 infanterie motorizată începeau să facă o întoarcere de 180 de grade în sud-vestul Stalingradului, Plakolb s-a instalat la aparatul radio. Unităţile înaintate ale Diviziei 24 tancuri avansaseră mult mai repede decât divizia învecinată, iar Plakolb a auzit la radio un raport despre descoperirea inamicului: “Concentrare de vehicule inamice...” Pilotul a comunicat apoi poziţia Diviziei 24 tancuri.

Dând un “semnal urgent de alarmă”, Plakolb a luat el însuşi legătura cu escadrila, folosind cuvântul de cod “Bonzo”, reuşind să oprească în timp util atacul.

Înaintarea Corpului 48 tancuri dinspre sud în seara de 31 august a fost atât de rapidă, încât unităţile din primul eşalon au ajuns la calea ferată Stalingrad-Morozovsk. Dintr-o dată, părea că se ivise o ocazie de a izola rămăşiţele armatelor 62 şi 64 sovietice. Diviziile de infanterie ale lui Paulus, înaintând lent de la Don către est, nu ar fi reuşit niciodată să încercuiască ariergarda frontului rusesc.

Singura şansă era să fie trimis Corpul 14 tancuri din coridorul Kinok pentru a închide etanş punga, aşa cum solicita imperativ Statul-Major al Grupului de Armate. Acţiunea ar fi fost foarte indrazneanţă şi Paulus a decis să nu acţioneze conform acestui plan.

Oricum ar fi trebuit să-şi întoarcă puţinele sale tancuri, să rupă luptele in desfăşurare şi să ignore armatele inamice ce se masau chiar atunci in nord. Eremenko, intuind pericolul, şi-a retras forţele rămase, reușind să iasă din încercuire.

In unele cazuri, retragerea a fost dictată mai curând de panică decât de condiţii obiective, în Armata 64, servanţii Bateriei 748 artilerie au fugit, abandonându-şi tunurile. Incidentul a devenit rapid, în ochii permanent suspicioşi ai comisarilor, un caz de conspiraţie, cu alegaţia că un