În flancul nordic al lui Paulus, Corpul 14 tancuri nu a stat cu mâinile în sân. Ruşii lansau neîncetat atacuri diversioniste pe ambele părţi ale coridorului. Reacţiile generalului Hube la aceste lovituri prost coordonate au fost puternice şi încununate de succes.

Pe 28 august, şi-a mutat Cartierul General într-o ravenă de formă conică, ce oferea o mai bună protecţie împotriva atacurilor aeriene.

Hube a dormit toată noaptea într-o groapă umplută cu paie, săpată sub tancul lui.

Bombardierele ruseşti au început să atace şi ziua, şi noaptea, zburând la mică înălţime peste Volga. Nori negri de fum de la tunurile antiaerienei germane marcau sosirea lor pe cerul de dimineaţă. Odată, un avion de vânătoare german a apărut vâjâind la mică înălţime deasupra ravenei lui Hube, înainte de a se înălţa pentru a ataca bombardierele pe cerul limpede al dimineţii. Celor care îl urmăreau de la Cartierul General, acest avion de vânătoare le-a oferit viziunea magică a unui cavaler teuton aerian în armură strălucitoare. “Acest fulger argintiu”, scria emoţionat în jurnalul său unul din cei prezenţi, “a virat către est peste fluviu în teritoriul inamic, ca un cristal, un vestitor al zorilor.”

Pe 28 august, avioanele de vânătoare ruseşti au încercat să atace noua bază a aviaţiei germane de lângă Kalaci, însă au fost respinse de un grup de avioane de vânătoare Messerschmitt 109. Mândri de victoria lor, tinerii piloţi bronzaţi ai avioanelor de vânătoare s-au adunat la raport, însă austerul lor comandant - poreclit “Prinţul datorită asemănării sale cu o statuie medievală dintr-o catedrală - nu i-a felicitat, ci le-a transmis ordinul care îl iritase atât de mult pe Richthofen. “Domnilor, practica de a zbura în joacă şi a vedea cine poate doborî mai multe aparate inamice trebuie să înceteze. Fiecare aparat, fiecare picătură de carburant, fiecare oră de zbor este de neînlocuit. Viaţa uşoară pe care o ducem la sol este absolut iresponsabila - in aer, cu atât mai mult. Fiecare lovitură trebuie să vină în sprijinul infanteriei dacă nu există ţinte în aer.” Cuvintele lui au fost primite cu murmure de nemulţumire.

Aşa cum se întâmplă adesea la sfârşitul lui august, vremea s-a schimbat brusc. Sâmbătă, 29 august, a plouat aproape toată ziua şi toată noaptea. Soldaţii erau uzi leoarcă, iar tranşeele erau pline cu apa. “Rusia asta împuţită” era o expresie obişnuită în scrisorile trimise acasă în zilele acelea. Ostaşii se simţeau foarte aproape de ceea ce credeau ei că ar fi obiectivul final după o înaintare continuă de aproape patru luni.

Divizia 16 tancuri de la Rînok, pe malul Volgăi, îşi pierduse însă optimismul. Loturile cu zarzavat şi livezile în care îşi ascunseseră vehiculele fuseseră distruse de focul artileriei sovietice care lăsase în urmă cratere de obuz şi copaci sfărâmaţi de şrapnele. Toţi erau îngrijoraţi din cauza concentrărilor din ce în ce mai mari de la nord.

Hube s-ar fi aflat sub presiune mai repede dacă staţia de descărcare de la Frolovo ar fi fost mai aproape de front şi infanteria sovietică s-ar fi putut desfăşura mai devreme. Armata 24 s-a alăturat armatelor 66 şi l gardă, pregătindu-se de contraatac. După ce trupele au coborât din tren, au pornit în direcţii diferite, haotic, de parcă nimeni nu ştia unde se afla. Divizia 221 puşcaşi nu ştia sigur cărei armate îi aparţinea, iar comandantul ei nu avea nici o informaţie referitoare la poziţiile şi forţa inamicului.

Pe l septembrie, el a ordonat companiei de cercetare să pornească în grupuri de zece oameni pentru a descoperi unde se află germanii. Cercetaşi! călare s-au îndreptat către sud peste calea ferată Stalingrad-Saratov, fiind urmaţi de întreaga divizie. Dar aviaţia germana ce se întorcea după un atac aerian asupra oraşului a reperat forţele ce înaintau. Câteva aparate Messerschmitt 110 s-au desprins din formaţie pentru a le lovi în zbor razant, în timp ce celelalte s-au întors la bază pentru a realimenta în vederea reluării bombardatelor. S-au reîntors către miezul zilei, dar divizia se desfăşurase, germanii ratând o ţintă ispititoare.

Corpurile de cercetare s-au reîntors după ce au reperat câteva unitati germane, dar nu au fost capabile să descrie clar comandantului lor linia frontului. Pur şi simplu aceasta nu exista sub o formă recognoscibilă. Comandanţii ruşi erau “îngrijoraţi şi furioşi”. Cu toate că infanteria lor depăşea cu mult efectivele germane aflate în faţa lor, la ei nu ajunseseră nici un tanc şi nici o piesă de artilerie, ci doar câteva tunuri antitanc.

Situaţia a fost şi mai dezastruoasă pentru Divizia 64 puşcaşi, care se concentra în ariergardă. Moralul trupelor s-a prăbuşit în urma atacurilor aeriene germane, care le-au distrus şi spitalul de campanie, ucigând mulţi medici şi asistente. Răniţii aduşi în spatele frontului relatau scene de groază, care au demoralizat trupele neexperimentate ce aşteptau în rezervă să fie trimise în luptă. Unul câte unul, apoi grupuri întregi au început să dezerteze. Comandantul de divizie a ordonat unităţilor celor mai slabe să se adune. Le-a ţinut discursuri moralizatoare, i-a blestemat pentru laşitate, acuzându-i ca nu-şi serveau patria. A aplicat apoi pedeapsa romană a decimării. Cu pistolul încărcat, a mers pe lângă rândul întâi numărând cu glas tare.

L-a împuşcat în cap pe fiecare al zecelea om până când i s-a golit încărcătorul.

Jukov, de-abia numit locţiitor al comandantului suprem, al doilea om după Stalin, sosise la Stalingrad pe 29 august pentru a supraveghea operaţiunile. A descoperit curând că trei armate care trebuiau să ia parte la operaţiuni erau prost înarmate, formate din rezervişti, lipsite de muniţie şi de sprijin de artilerie. Pe linia telefonică securizată cu Moscova, cu dispozitiv automat de cifrare, Jukov a încercat să-l convingă pe Stalin că atacul trebuie amânat cu o săptămână.

Stalin a fost iniţial de acord, dar înaintarea germană către marginea de vest a oraşului, după ce Corpul lui Seydlitz făcuse joncţiunea cu Armata 4 tancuri, l-a alarmat din nou pe 3 septembrie. L-a sunat pe generalul Vasilevski, şeful Marelui Stat-Major, cerându-i să-i comunice situaţia exactă. După ce Vasilevski a recunoscut că tancurile germane ajunseseră în suburbii, Stalin şi-a revărsat furia pe Jukov si pe ceilalţi generali.