“Ce se întâmplă cu ei, nu înţeleg că, daca predăm Stalingradul, sudul ţării va fi izolat de centru şi nu vor mai fi probabil în stare să-l apere? Nu-şi dau seama că va fi o catastrofa nu doar pentru Stalingrad? Vom pierde cursul nostru principal de apă şi în curând şi petrolul!”

„Deplasam tot ceea ce poate lupta în locurile ameninţate”, a replicat Vasilevski cât se poate de calm. “Cred că mai există o şansă să nu pierdem oraşul.”

La scurt timp după aceea, comandantul suprem a revenit cu un telefon şi a dictat un mesaj care să-i fie transmis lui Jukov. Stalin a ordonat ca atacul să fie lansat imediat, fie că erau sau nu desfăşurate toate diviziile, fie că primiseră sau nu piesele de artilerie. “O amânare în momentul de faţă”, a insistat el, “este echivalentă cu o crimă.” Stalingradul putea cădea chiar a doua zi. După o lungă discuţie telefonică în contradictoriu, Jukov a reuşit în cele din urmă să-l convingă să mai aştepte două zile.

Este greu de spus care din cei doi, Stalin sau Jukov, a greşit. Paulus a avut timp să-şi consolideze Corpul 14 tancuri, iar Luftwaffe a putut profita la maximum de forţa ei împotriva ţintelor de pe terenul deschis al stepei. Armata l gardă a reuşit să înainteze doar câţiva kilometri, în timp ce Armata 24 a fost nevoită să se retragă la linia de pornire. Chiar dacă lipsit de succes, atacul a reuşit să devieze rezervele lui Paulus în momentul cel mai critic, atunci când rămăşiţele zdrenţuite ale armatelor 62 şi 64 s-au repliat la marginea oraşului.

Germanii au suferit şi ei unele din cele mai grele pierderi de vieţi omeneşti din acea vară. Nu mai puţin de şase comandanţi de batalion au fost ucişi într-o singură zi, iar câteva companii şi-au văzut efectivele reduse la patruzeci-cincizeci de oameni fiecare. (Pierderile totale de pe Frontul de Est depăşiseră deja un milion şi jumătate de oameni.) Interogatoriile luate prizonierilor sovietici arătau hotărârea cu care se luptau aceştia. “Dintr-o singură companie, spunea un raport, “doar cinci oameni mai rămăseseră in viața. Primiseră ordinul să nu abandoneze niciodată Stalingradul.”

Soldaţii Armatei Roşii ştiau că au luptat din greu şi bine în timpul celor zece zile ale bătăliei. “Dragii mei”, scria un ostaş familiei “de la 23 august încoace am fost implicaţi fără încetare în lupte cu un duşman nemilos şi viclean. Comandantul plutonului şi comisarul au fost grav răniţi. Am fost nevoit să preiau comanda. Vreo şaptezeci de tancuri se apropiau de noi. Am discutat situaţia cu tovarăşii mei şi am hotărât să luptăm până la ultima picătură de sânge. Când tancurile au trecut peste tranşee, am aruncat în ele cu grenade şi cu sticle umplute cu petrol.” într-un timp foarte scurt, cei mai mulţi ostaşi ruşi au devenit extraordinar de mândri că luptau la Stalingrad. Ştiau că privirile întregii ţări erau îndreptate spre ei. Își făceau totuşi puţine iluzii în legătură cu luptele disperate ce-i aşteptau. Stalingradul avea în momentul acela mai puţin de 40 000 de apărători pentru a respinge atacul armatelor 6 şi 4 tancuri. Nici un comandant nu a uitat că “Volga era ultima linie de apărare înainte de Ural”.

Germanii erau foarte încrezători în prima săptămână a lunii septembrie. Luptele au fost grele, scria acasă un soldat, “dar Stalingradul va cădea în următoarele câteva zile”. “După cum ne spun ofiţerii”, scria un artilerist din Divizia 305 infanterie, “Stalingradul va cădea cu siguranţă.” Aceeaşi senzaţie de triumf domina la Cartierul General al Armatei 6 când, pe 3 septembrie, un ofiţer de stat-major a consemnat joncţiunea dintre flancul sudic al Corpului 51 armată şi flancul stâng al Armatei 4 tancuri: “Cercul din jurul Stalingradului pe malul de vest al Volgăi s-a închis!” De la trecerea Donului din ziua de 23 august până pe 8 septembrie, Armata 6 pretindea că a luat “26 500 de prizonieri şi a distrus 350 de tunuri şi 830 de tancuri”.

Paulus a primit o scrisoare de la colonelul Wilhelm Adam, unul din ofiţerii săi de stat-major, care se afla în concediu medical în Germania şi regreta amarnic că nu este prezent la un astfel de moment istoric. “Aici, toată lumea aşteaptă căderea Stalingradului”, î scria el comandantului său. “Se speră că va reprezenta momentul de cotitură al războiului.” Dar la marginea Stalingradului, nopţile au devenit brusc mai reci, într-atât încât dimineaţa se vedeau chiciura pe pământ şi o pojghiţă de gheaţă în găleţile de pânză ale cailor. Iarna rusească avea să se abată peste ei din nou.

Doar câţiva, totuşi, au prevăzut cel mai greu obstacol cu avea să se confrunte Armata 6. Atacurile aeriene masive ale lui Richthofen nu numai că nu au reuşit să înfrângă rezistenţa inamicului: dar însăşi forţa lor de distrugere a transformat oraşul într-o magmă perfectă de foc pe care ruşii au folosit-o împotriva lor.

PARTEA A TREIA - „ORAŞUL FATIDIC"

”Timpul înseamnă sânge”: Luptele din septembrie

 

Poporul german a auzit prima oară despre oraşul Stalingrad ca obiectiv militar dintr-un comunicat emis pe 20 august. Două săptămâni mai târziu, Hitler, care nu dorise niciodată ca trupele sale să fie implicate în luptele de stradă de la Moscova sau Leningrad, s-a hotărât să cucerească oraşul cu orice preţ.

Evenimentele de pe Frontul din Caucaz, despre care se credea că reprezintă obiectivul lui nr. l, au avut o contribuţie importantă în formarea noii sale obsesii în legătură cu Stalingradul. Pe 7 septembrie, când Halder nota “progres satisfăcător la Stalingrad”, exasperarea lui Hitler, provocată de oprirea înaintării în Caucaz, a ajuns la punctul critic. Refuza să accepte că feldmareşalul List nu avea suficiente trupe pentru această misiune. Generalul Alfred Jodl, de-abia întors dintr-o vizită la Cartierul General al lui List, a spus la cină că feldmareşalul nu făcuse altceva decât să urmeze ordinele Führer-ului.

„Asta-i o minciună!”, a ţipat Hitler şi a ieşit din cameră ca o furtună.

Şi cum ar fi dorit să le arate că a fost citat greşit, s-au trimis instrucţiuni în Germania prin teleprinter prin care s-a ordonat ca oamenii ai Reichstag-ului să fie trimişi la Vinniţa să