După triumfurile din Polonia, Scandinavia şi Franţa, Hitler desconsidera adesea cerinţele pământeşti, precum aprovizionarea cu combustibil şi lipsa mâinii de lucru, considerându-le constrângeri materiale fireşti în război. Izbucnirea avută cu această ocazie pare să-l fi apropiat de un fel de graniţă psihologică. Generalul Warlimont, care se întorsese după o absenţă de o săptămână, a fost atât de şocat de “privirea lungă de ură clocotitoare” a lui Hitler, încât a gândit: “Acest om şi-a pierdut prestigiul; şi-a dat seama că jocul său fatal s-a sfârşit, că Rusia sovietică nu va fi învinsă în această a doua încercare.” Nicolaus von Below, aghiotantul Luftwaffe al Führer-ului, s-a întors şi el pentru a găsi “o situaţie complet nouă”. “Fără deosebire, anturajul lui Hitler lăsa o impresie deprimantă. Hitler era total închis în sine.”

Hitler ştia probabil adevărul - el le spusese, de fapt, generalilor săi că, dacă nu reuşeau să ia Caucazul, trebuie să sfârşească războiul dar tot nu putea încă să-l accepte. Volga era atinsă şi industria de război a Stalingradului ca şi distrusă - de fapt obiectivele Operaţiunii Albastru - dar acum trebuia cucerit oraşul care purta numele lui Stalin, ca şi cum acest lucru ar fi determinat subjugarea inamicului prin alte mijloace. Visătorul primejdios îşi dorea acum în compensaţie o victorie simbolică.

Rămânea ca unul sau două succese spectaculoase să alimenteze iluzia că Stalingradul va fi acea grea încercare care va dovedi superioritatea puterii germane, în luptele neîntrerupte de pe Frontul de Nord, contele von Strachwitz, strălucitul comandant al Diviziei 16 tancuri, dovedise că într-o bătălie de tancuri prelungită succesul depinde de un cap limpede, ochirea precisă şi rapiditatea focului.

Ruşii au trimis valuri de tancuri T-34 şi tancuri americane venite prin intermediul Legii de împrumut şi închiriere. Vehiculele americane, cu volum mai mare şi protecţie mai mică, s-au dovedit uşor de distrus. Servanţilor sovietici nu le plăceau. “Tancurile nu sunt bune deloc”, spunea un conductor celor care îl capturaseră. “Valvele se fac bucăţi, motorul se încinge şi transmisia nu e bună de nimic.”

“Ruşii au atacat peste un deal”, îşi amintea Freytag Loringhoven“ iar noi eram pe coasta cealaltă. Două zile la rând veneau exact pe acelaşi drum, expunându-se la orizont.” Au fost distruse mai mult de o sută de tancuri. “Atât cât puteam vedea”, scria acasă un caporal genist, “erau tancuri distruse sau arse.” Strachwitz, în vârstă de patruzeci şi nouă de ani, a primit Crucea Cavalerilor cu Frunze de Stejar şi, datorită vârstei, a fost trimis curând înapoi, în Germania.

Comanda a fost preluată de Freytag Loringhoven.

Chiar dacă în acel moment atacurile ruseşti erau nechibzuite şi prost conduse, nu există nici un dubiu în legătură cu hotărârea sovieticilor de a apăra Stalingradul cu orice preţ. Determinarea lor egala, şi poate chiar o depăşea, pe cea a invadatorului. “A bătut ceasul curajului...”, spunea o poezie a Annei Ahmatova, în clipa aceea în care însăşi existenţa Rusiei părea să fie în primejdie de moarte.

După căderea Rostovului, era permis orice mijloc de mobilizare la rezistenţă. O fotografie reprodusă, pe 8 septembrie, în Stalinskoe znamia, ziarul Frontului Stalingrad, arăta o tânără cu mâinile şi picioarele legate. Dedesubtul ei scria: “Ce s-ar întâmpla dacă iubita ta ar fi astfel legată de fascişti?” “întâi ar viola-o cu insolenţă, apoi ar arunca-o sub un tanc. Înaintează, războinicule! împuşcă duşmanul. Sarcina ta este să împiedici violatorul să-ţi necinstească fata.” O astfel de propagandă - o reiterare a temei din poemul lui Konstantin Simonov Omoară-l! - era neîndoielnic brutală, dar simbolismul ei reflecta starea de spirit a vremii. Poezia lui Aleksei Surkov Urăsc era la fel de nemiloasă. Violarea Patriei de către germani nu putea fi plătită decât printr-o răzbunare sângeroasă{2}.

Pe 9 septembrie, o unitate înaintată a armatei 4 tancuri a găsit câteva exemplare din publicaţia Steaua Roşie cu apelul lui Ilia Ehrenburg către ostaşii sovietici, care se încheia cu următoarele cuvinte: “Nu număraţi zilele, nu număraţi kilometrii. Număraţi doar germanii pe care i-aţi ucis. Omorâţi-l pe german - aceasta este rugămintea mamei voastre. Omorâţi-l pe german - acesta este strigătul pământului vostru rusesc. Nu ezitaţi. Nu vă opriţi Ucideţi.”

Pentru Eremenko şi Hruşciov, principala problemă în momentul acela era de a numi succesorul comandantului Armatei 62, care nu credea că Stalingradul putea fi păstrat. Pe 10 septembrie, Armata 62 a încercat o repliere în oraş. Fusese izolată de Armata 64 la sud, atunci când Divizia 29 infanterie motorizată executase o pătrundere şi atinsese Volga la Kuporosnoe, în extremitatea de sud a Stalingradului. Pe 11 septembrie, Cartierul General al lui Eremenko din Cheile Ţariţei a fost supus unui foc puternic. Konstantin Simonov a ajuns acolo chiar atunci. Când a trecut Volga către oraşul care ardea încă mocnit, a fost izbit de “mirosul trist de fier ars”. În buncărul fără aer al lui Hruşciov, care era “sumbru şi răspundea monosilabic [...], a scos un pachet de ţigări şi a încercat să aprindă chibrit după chibrit, dar flacăra se stingea imediat din cauza ventilaţiei atât de proaste din tunel”.

Simonov şi însoţitorul său s-au dus să se culce cu paltoanele pe ei într-un colţ al sistemului de tuneluri de lângă intrarea dinspre Ţariţa. Când s-au sculat a doua zi dimineaţă, locul era pustiu. “Nu erau ofiţeri de stat-major, nu erau maşini de scris, nu era nimeni.”

Într-un târziu au descoperit un transmisionist care înfăşură ultimele bucăţi de cablu, aflând că statul-major al frontului fusese evacuat peste Volga. Tăierea continuă a liniilor pe uscat în timpul bombardamentelor îi forţase pe Eremenko şi pe Hruşciov să-i ceară lui Stalin permisiunea să-şi retragă punctul de comandă pe partea cealaltă a fluviului. Singurul Cartier General important rămas pe malul vestic a fost cel al Armatei 62.

În dimineaţa următoare, generalul Ciuikov a fost convocat la noul Cartier General de la lami pentru a participa la Consiliul Militar întrunit pentru fronturile Stalingrad şi Sud-Vest. I-a luat o zi întreagă şi o mare parte a nopţii să treacă Volga şi să găsească locul. Lumina reflectată de clădirile în flăcări din Stalingrad era atât de puternică, chiar şi pe malul stâng