În ziua de 2 aprilie, Cyrus Smith fixă punctele cardinale ale insulei.

În ajun, el notase exact ora la care dispăruse soarele sub orizont, ţinînd seama şi de refracţia razelor. Dimineaţa, însemnă cu aceeaşi exactitate ora răsăritului. între apus şi răsărit se scurseseră douăsprezece ore şi douăzeci şi patru de minute. Deci, în aceeaşi zi, la şase ore şi douăsprezece minute după răsărit, soarele avea să treacă la meridian şi punctul pe care-l va ocupa pe cer în acea clipă va reprezenta nordul insulei.

La acea oră, Cyrus reperă punctul cu ajutorul a doi copaci astfel aşezaţi, încît umbra lor proiectată de soare forma un meridian invariabil, obţinînd astfel un punct de plecare pentru operaţiile ce vor urma.

În cele două zile care le mai rămăseseră pînă la coacerea cărămizilor, adunară combustibil. Tăiară o mulţime de crengi din jurul luminişului şi strînseră toate uscăturile de sub copaci. Între timp, vînară puţin prin împrejurimi, ceea ce era cu atît mai uşor, cu cît Pencroft îşi fabricase în sfîrşit cîteva duzini de săgeţi, înarmate cu vîrfuri bine ascuţite. Top le făcuse rost de aceste vîrfuri, prinzînd un porc spinos, vînat destul de prost, dar deosebit de valoros pentru ei, datorită spinilor cu care era acoperit. Ei legară aceşti ghimpi la extremitatea săgeţilor, care erau prevăzute şi cu nişte pene de papagal la capătul celălalt, pentru a pluti mai bine şi a nimeri drept la ţintă. În scurtă vreme, reporterul şi Harbert deveniră arcaşi dibaci, iar vînatul cu păr sau pene începu să curgă la Cămin. Aveau carne de cabiai, porumbei, aguşti, cocoşi de munte şi altele. Aproape tot vînatul răpus provenea din pădurea aşezată pe malul stîng al rîului Mercy, regiune care primi numele de pădurea Jacamarului, în amintirea păsării urmărite în timpul primei explorări a ţinutului, întreprinsă de Harbert şi Pencroff.

Vînatul îl mîncau proaspăt. Păstrară doar şuncile cabiaiului, pe care le aromară cu diferite frunze parfumate şi le afumară la un foc de lemne verzi. Oricît de hrănitoare era mîncarea pionierilor, se plictisiseră totuşi de ea, căci mîncau friptură şi iar friptură. Ei ar fi fost fericiţi să audă clocotind pe foc o supă cu un simplu rasol, dar era nevoie ca mai întîi să-şi fabrice oala în care să-l fiarbă. Oala la rîndul ei trebuia să fie arsă într-un cuptor care de-abia acum urma să fie zidit.

În cursul scurtelor plimbări pe care le făceau în jurul cărămidăriei, vînătorîi noştri dăduseră peste nişte urme de animale mari, cu gheare puternice, ,'lintr-o specie necunoscută. Cyrus Smith îi rugă pe tovarăşii săi să fie prevăzători, deoarece s-ar fi putut să trăiască şi fiare primejdioase în pădurea din jurul lor.

Şi inginerul nu greşise. Peste cîteva zile, Gédéon Spilett şi Harbert zăriră un animal care semăna cu un jaguar. Din fericire, fiara nu-i atacă, căci puţin înarmaţi cum erau, cu greu ar fi scăpat teferi. Pencroff şi Gédéon Spilett hotărîră să cureţe insula de asemenea fiare, de îndată ce vor avea arme serioase.

În tot timpul acesta, Căminului nu i se mai aduse nici o îmbunătăţire, deoarece inginerul spera să găsească, sau să construiască, de va fi nevoie, o locuinţă mai potrivită. Locuitorii noştri, obosiţi, se mulţumiră să schimbe muşchiul şi frunzele uscate din culcuşurile în care dormeau.

Tot în vremea aceea, începură să ţină şi socoteala exactă a zilelor petrecute pe insula Lincoln. Astfel, la 5 aprilie, care cădea într-o miercuri, se împlineau douăsprezece zile de cînd naufragiaţii fuseseră azvîrliţi de uragan pe ţărmul acesta.

În zorii zilei de 6 aprilie, inginerul şi tovarăşii lui se aflau laolaltă în luminişul în care voiau să ardă cărămizile. Bineînţeles că operaţia urma să aibă loc în aer liber, nu în cuptoare, mai bine zis chiar grămada de cărămizi ce trebuiau arse avea să constituie un cuptor uriaş, care avea să ardă şi să se coacă singur.

Pregătiră combustibilul, aşezînd pe pămîntul gol grămezi de vreascuri subţiri, uscate, pe care le înconjurară cu mai .multe rînduri de cărămizi uscate, formînd astfel un cuptor mare, în care amenajaseră şi cîteva coşuri de aerisire. Aşezarea cărămizilor dură toată ziua, aşa că doar seara izbutiră să aprindă vreascurile.

Nimeni nu dormi în noaptea aceea. Toţi supravegheau focul cu grijă, căutînd să menţină o căldură egală în cuptor.

Operaţia ţinu patruzeci şi opt de ore şi reuşi cît se poate de bine. Acum, masa fumegîndă trebuia să se răcească. îndrumaţi de Cyrus Smith, Nab şi Pencroff cărară pe o targa făcută din crengi împletite cîteva grămezi de pietre de var (carbonat de calciu), care se găseau din belşug la nordul lacului. Sub acţiunea căldurii, pietrele acestea se transformară într-un var gros, minunat, care fierbea îndelung la stingere, întocmai ca varul cel mai fin, provenit din calcinarea marmurei sau a cretei. Amestecat cu nisip, a cărui menire era să împiedice contractarea pastei cînd se întăreşte, varul acesta le furniza o tencuială de cea mai bună calitate.

Rezultatul tuturor acestor îndeletniciri se vădi în ziua de 9 aprilie, cînd inginerul constată că dispuneau de o însemnată cantitate de var gata pregătit şi de cîteva mii de cărămizi.

Fără să mai piardă o clipă, pionierii se apucară să construiască cuptorul, pentru coacerea diferitelor vase necesare gospodăriei lor. Lucrul mergea destul de uşor. Peste cinci zile, încins cu cărbunele de huilă din zăcămîntul pe care-l descoperise inginerul la gura Pîrîului Roşu, în aer liber, cuptorul aruncă primii nori de fum, dintr-un coş de douăzeci de picioare. Luminişul se transformase în uzină, iar Pencroff era gata să creadă că din acest cuptor vor ieşi toate produsele industriei moderne.

În aşteptarea acestui eveniment, pionierii se mulţumiră să fabrice nişte vase cam grosolane, e drept, dar cît se poate de potrivite pentru pregătirea mîncării. Materia primă o constituia acelaşi pămînt argilos, căruia Cyrus Smith îi adăugă puţin var şi cuarţ. Pasta obţinută era de fapt veritabilul „pămînt de pipă" din care făcură oale, ceşti mulate pe pietre de formă adecvată, farfurii, urcioare şi un fel de'hîrdaie mari, în care voiau să păstreze apa. Forma lor era stîngace, cu multe defecte, dar după ce