(uneori conştient, dar mult mai adesea inconştient) în România. El, acest fond utopic, esre socotit de regulă creştin sau ortodox, dar orice privire cât de cât avizată îşi dă seama că este vorba de o absurdă confuzie. (Pe această confuzie s-a întemeiat politizarea misticului de către mişcarea legionară în anii 30.)“, Virgil Nemoianu, România şi liberalismele ei. Atracţii şi împotriviri., Editura Fundaţiei Culturale Române, Buc., 2000, p. 258. V. Nemoianu consideră că fondul culturii române este neoplatonic, că acest fond metafizic este responsabil pentru utopismul culturii române, pentru respingerea istoricităţii, pentru „nostalgia primitivă după o epocă de aur, paradisiacă, pierdută undeva în negura vremilor, nostalgie de care a suferit atât de grav mai toată cultura română modernă“. Teza lui V. Nemoianu este foarte fragilă şi foarte greu de susţinut.

1363 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, ed.cit., pp.389-390.

1364 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, ed.cit., p.346.

Capitolul VIII. Jurnale, memorialistică, biografie, confesiuni. Proză autoscopică şi simbolism al experienţei personale

„Moartea este amintirea cea mai profundă“ (Ernst Jünger)

Eliade a investit enorm în a scrie continuu jurnale şi memorii. A considerat toată viaţa că acest tip de scriitură este fundamental pentru a se autocunoaşte, pentru a deveni şi rămâne autentic, pentru a-şi putea sonda mereu sinele şi, nu mai puţin, pentru a se putea comunica celorlalţi la adevărata temperatură a eului său. Timpul şi spaţiul jurnalului sunt pentru Eliade privilegiate, spaţiu al confesiunii şi al sincerităţii, al unei libere analize a eului, a unei libere comunicări cu sinele său netrunchiat de rutina cotidianului care înrobeşte şi mistifică. Jurnalul este pentru Eliade o aventură care începe în adolescenţă şi care continuă până la senectute, neîntrerupt decât de hazardul unor împrejurări ostile. Într-un anume fel jurnalul este pentru Eliade literatura esenţială, literatura totală, actul care semnifică la modul cel mai autentic o experienţă în curs, o viaţă reală, importantă, care curge deja având un pariu interior, o traiectorie, şi pentru care jurnalul trebuie să dea mărturie, trebuie să descrie latura simbolică. Ce este această viaţă? Ce este această curgere a timpului pentru un eu covârşit de întrebări şi de provocări? Jurnalul poate da anumite răspunsuri sau poate pune anumite întrebări, este sau devine un martor şi un confident, salvează clipe, senzaţii, atitudini, comunică erori, succese, platitudini. Jurnalul sfârşeşte prin a construi o existenţă scriptică, un traseu care lasă loc aparenţei unei unităţi, care lasă o urmă acolo unde timpul ar trebui să lase numai o absenţă, construieşte o prezenţă continuă nelăsând vidul trecutului să şteargă prezentul continuu al sinelui. Jurnalul este şi el un instrument din tehnica salvării. Or, salvarea este ţelul lui Eliade, mântuirea sa ca fiinţă umană trece prin acest proces de a fi creativ, de a comunica şi de a se comunica. Când Eliade, după război, trebuie să intre perfect în rolul profesorului savant, jurnalul, memoriile, literatura îl vor ajuta să rămână viu, alert, el însuşi într-o lume în care rolul savantului devenea o miză pentru supravieţuirea sa şi pentru comunicarea mesajului gândirii sale.

Ce descoperim citindu-i proza jurnalelor, a memoriilor? Un Eliade genuin sau mai degrabă un Eliade criptic, un Eliade care pune în joc o artă a disimulării, a noncomunicării? Cred că experienţa lecturii a ceea ce s-a publicat până acum relevă un Eliade al contradicţiilor nerezolvate, un personaj care este prins mereu într-un proces prin care anumite lucruri devin mai ambigue, altele, dimpotrivă, mai puţin ambigue, mai transparente. În fond, avem de a face mereu cu Eliade, un autor deloc comod, deloc simplu. Un autor care se construieşte mereu pe sine, care se livrează mereu cititorului ca un personaj al unei experienţe majore, un personaj al unei căutări existenţiale şi metafizice continue.1365

India

Experienţa indiană este prima experienţă majoră a tânărului Eliade, experienţă care va fi valorificată multiplu, literar, ştiinţific, existenţial. India îi conferă pentru prima oară lui Eliade aura unui personaj cu adevărat excepţional, aflat într-o poziţie privilegiată. Deci un eu în expansiune. Jurnalele de tinereţe s-au pierdut, ceea ce a rămas sunt fragmentele pe care Eliade le-a publicat în diverse monturi textuale în India, Şantier şi în diverse articole din presa vremii, în special paginile dedicate călătoriilor.

„Am început să trăiesc cu adevărat în 1927, acum cincisprezece ani. Atunci am iubit cu adevărat şi tot atunci am trecut întâia oară graniţa – în Italia. În anul acela am scris prima mea carte, Romanul adolescentului miop. Avem douăzeci de ani. Devenisem „celebru“ prin Revista Universitară, foiletoanele de la Cuvântul, polemica tinerei generaţii etc. Eram, cum se spune, şeful generaţiei mele“1366. Aceasta era percepţia pe care Eliade şi-o nota în 17 mai 1942 la Lisabona, trecând în revistă cariera şi viaţa de până la acel moment. Într-adevăr, 1927 fusese anul de graţie, anul în care existenţa sa era marcată inconturnabil de destin, de succes şi de marea promisiune a unui destin victorios. Imediat pleca, în 1928, în India pentru a marca căutarea nu numai a unui destin aparte, dar şi a adevărului, a teoriei despre om, despre adevărul existenţei umane. Nu cred că trebuie să ne lăsăm păcăliţi de o anume gonflare indecentă a eului la Eliade, printre multiplele etichete majore, printre multiplele confesiuni romantice şi absurde, este de găsit şi de stabilit convingerea fermă a unei căutări a absolutului, adică a adevărului. Chiar Jurnalul portughez este