plin de asemenea rebarbative exclamaţii, declamaţii şi confesiuni, dar este cert că în aceşti ani de exil şi disperare generată de soarta războiului, Eliade ajunge la maturitatea concepţiei sale despre sacru, religie şi adevărul existenţei umane autentice.

Eliade publică în 1934 India, urmată de o a doua ediţie în 1935. Volumul cuprinde note de călătorie din drumul spre India şi din India, comentarii şi o serie de note personale despre evenimente ale epocii. Eliade continuă aici bogata şi îndelunga sa carieră de călător, de atent şi laborios comentator al vieţii şi civilizaţiei cu care intră în contact. India este o mare realizare, este, după o sută de ani de la Dinicu Golescu, cu a sa Însemnare a călătoriei mele, o nouă dezmărginire a culturii române, în sensul cuprinderii unei noi experienţe intelectuale, a prezentării de noi orizonturi pentru lectorul român. Eliade îşi dă aici adevărata măsură a talentului epic şi descriptiv, într-o proză alertă, îngemănând calităţile jurnalistului şi ale prozatorului. Ochiul lui Eliade vede enorm şi semnificativ, este atent la amănunte, la abnorm, la extraordinar, la estetica diferită a civilizaţiei indiene, comentatorul este atent la tot, preia experienţele şi le comunică cu ingenuitate şi talent. În mod cert volumul se construieşte pe datele primare ale jurnalului, care sunt toarse pentru public într-o proză totuşi confesivă, dinamică, îndreptată atent spre orizontul lectorului curios, doritor să fie părtaş la o experienţă inedită. India devine aici un miracol perpetuu, o ţără de basm, un tărâm al inefabilului, spaţiul în care experienţa sacrului şi anularea civilizaţiei europene este realitate. Sfinţi, guru, călugări rătăcitori, sinuciderile rituale în Gange, temple mirabile, trenuri ticsite cu pelerini, abluţiuni rituale, experienţe ecstatice, totul se desfăşoară in extenso pagină după pagină pentru a convinge despre existenţa unei alte realităţi, a unei lumi mai aproape de miracolul originarităţii. Eliade vrea să convingă că această lume există cu adevărat, că pe de-asupra pitorescului genuin sau pestilenţial, India există ca mărturie a unei civilizaţii dominate de sacru, de obsesia salvării, a mântuirii. Iată o pagină lămuritoare: „ Pentru hinduşi, apele fluviului sfânt au la Benares inimaginabile virtuţi purificatoare. În preziua sărbătorilor, trenurile şi şoselele sunt tixite de convoiuri fantstice de muribunzi, de leproşi, de bătrâni şi cerşetori – venind să-şi încheie ceasul din urmă pe treptele de marmură ale ghat-ului. Valurile fluviului spală neodihnit treptele albe ce coboară de pe mal până în adânc. Întâlneşti aici cea mai multicoloră mulţime a Orientului. Femei de fascinantă frumuseţe, înfăşurate în voaluri de mătase, cu părul despletit şi picioarele goale, grele de brăţări – se scaldă aici, în văzul tuturor. Pe malurile fluviului sfânt, orice deosebire se şterge, deosebiri de sex sau de castă, de culoare sau de credinţă. Aici ajung toţi fraţi şi surori, copii ai „Mamei Gange“. Înainte de a-şi înfunda capul în apă, fiecare pronunţă acea invocare glorioasă a fluviului: Ganga Ma ki jai! Câteodată, când apele vin mari şi rele, piciorul alunecă de pe lespede şi trupul e prins de vâltoarea galbenă. Cât ai clipi din ochi, omul dispare, luat de valuri. Dacă mai are timp, fericitul murmură mulţumirea din urmă. Căci moartea la Benares e moartea plăcută zeilor. Pe mal, rudele şi prietenii nu îndrăznesc a plânge pe cel chemat de „Mama Gange“. Câte o fetiţă se zbate, încearcă a înota, dar oboseşte repede şi, odată în mijlocul fluviului, o primesc în dar crocodilii. Pentru sufletul ei izbăvit de suferinţele vieţii, se zvârle noi ghirlande pe apele Gangelui, flori roşii cu parfumul umed al templelor sau flori albe de iasomie…“.1367 Constantin Noica avea să-i spună mai târziu, în 1937-1938: „Nu credeam că eşti un atât de bun călător. În fond, eşti primul călător român“.1368 Nu era primul călător român, dar era sigur unul din cei mai interesanţi, mai exersaţi pentru aventura intelectuală şi existenţială care înseamnă o adevarată călătorie.

În 1931, când era încă în India, îi trimite lui Vittorio Machiorro o epistolă patetică despre cultura română şi despre sine însuşi: „What I still lack is a sincere and thoroughly religious life, a religious experience. Sometimes I feel myself a „good Christian“ even an orthodox one – but almost all my life is passing outside christinaity. I can confess to you that last year, whwn I felt I can be happy (oh! not in a sentimental sense, and less in a carnal one) I was ready to renounce my faith and to marry a hindu girl! Because one thing has strucked me: that girl, a hindu (but not a „pagan“) was more christian than myself (maybe because she has got a relligious experience, and I have only a religious predisposition)…“1369 India nu i-a adus deci mult dorita experienţă religioasă autentică, capabilă să îl facă să cunoască şi o altă dimensiuen, alta decât eterna disponibilitate pentru aventură, pentru eros şi pentru erudiţie. Eliade îsi dă seama că India va rămâne un mister de nedezlegat, experienţa autentică, a întregii fiinţe îi este refuzată, este iremediabil raţional şi lucid, apt pentru cultura de înaltă performanţă, dar nimic mai mult. Este aici o mărturisire foarte importantă, care consună de altfel cu consideraţiile lui Cioran despre Eliade, şi cu propriile mărturisiri de mai târziu, din Jurnalul portughez. Eliade nu are o structură religioasă cu adevărat, religiosul, pentru el, este mai degrabă ceva ce există obiectiv, o naturalitate prin care transpare sacrul. Religiosul aproape că nu are o structură transcendentă, tot ce este dincolo este cu certitudine aproape obiectivă, aproape fără mister, fără tremundum. De aici poate şi permanenta inadecvare la creştinism, la relaţia personală trăită cu un Dumnezeu personal.

În jurnalul real şi totodată inedit, publicat de Mircea Handoca în 1994, sub titlul „Jurnalul călătoriei spre India“, Eliade face câteva însemnări nu lipsite de interes, de exemplu: „Cred că e