un singur lucru universal: religiozitatea. Religiozitatea se află adesea în conflict cu religia. Ea e sentimentul fundamental şi prim, acela în toate experienţele religioase.“1370 O altă notaţie care este întru totul caracteristică pentru tânărul Eliade: „Dacă mă întreb şi reflectez, adânc şi sincer, în solititudine: care e sensul existenţei? Întrebare cu un singur răspuns; de a-i găsi un sens. Ca întotdeauna caietele jurnalului sunt destinate atât trăirilor, cât şi notaţiilor menite să devină meditaţii mai târziu, în texte de diverse naturi. Pentru că e evident, existenţa aşa cum o descoperim fie în afară de noi, fie în experienţele noastre incomunicabile – e absurdă, fără sens, aptă de a primi multe şi multe sensuri.“1371 Eliade tânăr este mult mai aproape de existenţialism decât acel Eliade aflat în Portugalia sau la Paris, unde va rejecta existenţialismul, mai cu seamă cel sartrian. Absurditatea existenţei este încă vocabularul tânărului Eliade, al şefului de generaţie deschis încă multor orizonturi. Acest Eliade este însă foarte conştient de propria sa valoare, decis să se bată pentru drepturile sale de om de cultură, considerându-se un reprezentant strălucit şi unic al României în cultura europeană a epocii: „[…] amintiţi-vă de misiunea mea în lume, de rolul pe care voi fi chemat în curând să-l joc în cultura românească“.1372 Mai tîrziu va lua în calcul plecarea din ţară pentru a deveni profesor la Harvard sau chiar convertirea la catalocism, pentru a putea obţine fondurile necesare rămânerii în India. Conştiinţa unei misiuni culturale unice a fost probabil unul din fundamentele pe care s-a construit personalitatea lui Eliade încă din liceu.

Şantier - roman indirect

Şantier se hrăneşte mult mai mult din pasta jurnalului de epocă, este, de fapt, o transcriere abia mascată, pe alocuri deloc mascată, a jurnalului. Ca şi Maitreyi, care are totuşi minima arhitectură a unui roman, Şantier mizează pe pasta autobiograficului, doar uşor romanţată, pentru a scoate în evidenţă autenticitatea unei existenţe excepţionale, a diaristului care se analizează şi se oferă şi analizei celorlalţi. Şantier se hrăneşte din aura romantică a autorului şi din scenariul literar al autenticităţii.1373

Eliade are şi o mică teorie a jurnalului: „Astăzi, de pildă, n-am făcut nimic altceva decât muncă de purgatoriu; gramatică şi lexic, toată ziua, până la dezgust. Şi totuşi, de câte ori n-am dat târcoale caietului acestuia, de câte ori n-am fost ispitit să-l deschid şi să scriu. Dar ce să scriu, despre cine? N-am gândit, n-am simţit, n-am trăit, chiar, nimic. De unde atunci nerăbdarea aceasta, emoţia aceasta de a surprinde ceva, de a pătrunde în suflet şi a oglini ceva aici? Şi totuşi, nu mă pot despărţi. Mi se pare că mi-am pierdut timpul în zadar, dacă nu sunt în stare să scot din ziua întreagă măcar o pagină „de viaţă“. Spaima pe care o am să nu mă consume viaţa de toate zilele. Graba de a mă aduna, în fiecare seară, în faţa caietului acestuia şi a-mi asigura nemurirea, trecerea mea în conştiinţa altora…“1374

Jurnalul este deci mai puţin o interioritate asumată şi protectivă, o intimitate procesuală şi autoproiectivă, cât mai ales o intimitate care se proiectează pentru ceilalţi, o imagine de sine pentru celălalt, un vehicul al unui eu în expansiune, un eu care se salvează pe sine pentru a se arăta celuilalt, celorlaţi, un eu care se autoconservă narcisic, egolatru nu într-o intimitate secretă, absconsă, ci într-o paradă trensparentă a potenţelor şi a proiectelor, a vieţilor multiple pe care le trăieşte sau le-ar vrea trăite simultan. Diaristul rupe de la bun început pactul intimităţii pentru că nimic nu mai este intim, totul este transparent, public, trebuie să fie aşa, pentru că numai aşa eul se hrăneşte în expansiunea sa, în viaţa sa biruitoare pentru sine şi pentru ceilalţi. Jurnalul nu mai este un martor tăcut, un confesional autoconfecţionat, ci chiar vehiculul unei revărsări a sinelui. Sinceritate nu mai este aici un pariu dificil, ci numai un joc al unui anumit tip de autenticitate care trebuie să dea seama despre o viaţă prodigioasă, despre o viaţă pusă sub semnul elecţiunii. Eu-l care mărturiseşte este eu-l care va învinge, care va demonstra puterea spiritului şi a cărnii. Este simptomatic erotismul Şantierului, atenţia mereu trează pentru foşnirea instinctelor şi a cărnii.

Notaţiile cele mai interesante sunt cele legate de stările extreme, de nostalgii sau de reverii ale dorinţei de a fi mereu mai mult sau mai intens: „Ceea ce mă exasperează în visele mele lucide, în fantasticul meu cotidian – este faptul că n-au nimic morbid în ele, că sunt sănătoase, organice. Nu pot nădăjdui o vindecare, o purgare. Dacă ar fi oboseala sau viciul, sau chiar o anumită nebunie, atât de lesne de tratat…Dar e un fantastic ca pâinea caldă, ca mirosul pământului după ploaie, ca sânul unei mame.“1375 Apoi mereu fascinaţia literaturii, expusă întotdeauna ca o mare pasiune, ca un drog, ca mijloc de a părăsi ştiinţa şi efortul de construcţie pentru evadarea în visul propriu, în pasiunea dezmărginirii interioare: „Scriu cu furie la roman. (…) Mă întrerup din lucru, ca să însemn aici ce fioaroasă şi ce dulce e pentru mine munca scrisului. Fumez ţigară după ţigară, beau necontenit apă de la gheaţă şi ceai rece, ferestrele sunt oblonite ca să nu pătrundă arşiţa, ventilatorul aleargă (ah, vâjâitul acela fratern şi năucitor pe care l-am visat apoi ani de-a rândul, care a pătruns în inima visurilor mele şi de care s-au legat atâtea amintiri penibile, pe care altminteri poate le-aş fi uitat), lampa de la biroul meu arde ca în toiul nopţii. Nu are voie nimeni să intre. După câteva ceasuri de scris obţin acea oboseală care-ţi permite să spui totul, să spui şi ce ţi s-a întâmplat şi ce ai fi vrut să