ţi se întâmple, ce ai ascuns chiar în visele tale. Simt cum nu mai sunt stăpân pe condei, pe gând, pe şirul de litere care se cheamă cum vor, se împreună cum vor. Înţeleg de ce sunt câteodată paralizat în orice muncă, de ce sunt atunci silit să „fac literatură“, de ce pe vremuri mă apucam, chiar în preajma examenelor, de scris romane rămase neterminate. Sunt incapabil de orice altceva.“1376 Literatura este deci o chemare tiranică pentru enciclopedistul în formare, o formă de libertate şi de miraj. Va lucra la Isabel şi apele diavolului cu acelaşi sentiment de eliberare de datoria faţă de disciplina ştiinţifică, încercând să obţină adevărul său personal prin roman ca printr-o retortă alchimică. Epica este destinată să elibereze energiile vitale, precum şi energiile spirituale, a scrie trebuie să fie mereu un act de eliberare şi unul de exorcizare. Micul demonism adolescentin prezent în Şantier, ca şi în Isabel… este o caracteristică a acestei etape a adolecentului miop, pornit într-o călătorie mirabilă spre sine însuşi şi spre gloria eternă: „Ceasurile mele obscure, cu atâţia demoni în carne, cu o memorie care nu vomitează nici unul din gesturile mele infame, - cine le va şti vreodată? Şi visul în care trăiesc, visul acesta fantastic, cu nemurire şi senzualitate? Mă zbat, mă apuc de toate obiectele concrete pe care le mai pot zări în această „ noche oscura del’ anima“.1377 Permanent Eliade este preocupat de starea fiinţei sale, de construcţia sinelui său într-un sens dinamic, ascendent, tânărul Eliade vrea foarte mult de la sine, vrea să fie un personaj prodigios, un viril cerebral, un Don Juan cinic, cu lecturi savante şi cu obsesia nemuririi, un sfânt în devenire, un savant îndrăgostit de Dumnezeu, toate aceste la un loc, şi toate acestea pentru sine, dar şi pentru lume, pentru toţi ceilalţi care trebuie să ştie că omul Eliade există, respiră, gândeşte, creează. „ În acelaşi timp când înţeleg cu D. atâtea probleme şi stabilesc o serie de raporturi între mine şi oamenii-larve alături de care trăiesc – în celaşi timp sunt fericit că „am cucerit încrederea definitivă“ a unuia din ei. Dumnezeu să mă înţeleagă. Descopăr o pastă inferioară, balcanică, nevirilă, în fiinţa mea. Sunt făcut din mai multe substanţe, din mai multe toxine. Iubesc vulgaritatea. Ce e de făcut?“1378 Mai departe aceaşi dispoziţie auto- reflexivă: „Habar n-am de politică, şi se întâmplă totuşi lucruri atât de interesante lângă mine. Dar aş fi ipocrit, dacă aş spune că simt vreo curiozitate pentru ele. Trăiesc oare supraistoric?“1379 O interogaţie specific eliadiană! Eliade este permanent într-o dispoziţie solară şi vitalistă, trăieşte într-o atmosferă adamică, totul este posibil, totul este dezirabil, erotismul este o ispită comună şi necesară. Cu toate acestea jurnalul ascunde ceva important, trebuie să ascundă ceva important, episodul dragostei cu Maitreyi, evenimentul cel mai important al experienţei indiene este ocultat, adamismul eliadian este cenzurat de relaţia care trebuie să redevină caanonică cu maestrul său spiritual Surendranath Dasgupta. Ştim însă că relaţia nu se va mai reface în nici un fel, discipolul va fi izgonit, iar raiul indian se va preface în scrum. România redevine o un ţărm dezirabil.

„Intermezzo – Fragmente din revoluţia civilă“ este a treia parte a volumului şi una din cele mai interesante pentru că vedem un Eliade interesat de lupta de eliberare a populaţiei indiene, fascinat de figura lui Mahatma Ghandi, fascinat mai ales de prezenţa spiritului în politică, de acţiune concretă a spiritului în politică. „Din încordarea aceasta va ieşi o lume nouă. Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene. Dacă învinge, aşa cum doresc din tot sufletul să învingă, începe o etapă nouă în istorie. Spiritul se va dovedi încă o data invincibil. Pentru că forţa naţionalismului indian o face încrederea instinctivă în spirit, în puterea magică a suferinţei, a nonviolenţei. Cât de mult seamănă mişcarea aceasta cu creştinismul primelor veacuri, au observat-o oameni foarte deosebiţi unul de altul. Probabil că asemănarea nu e iluzorie.“1380 Este o notă foarte importantă care descifrează implicarea de mai târziu în politică la Bucureşti alături de Nae Ionescu şi de congenerii săi, Eliade are deci tentaţia spirtualului care intervine în politic, care poate înfrânge rezistenţa materiei inerte şi viciate. Legiunea va fi pentru Eliade tocmai acest pariu pe care îl mai văzuse o dată pus în operă, în India, cu Ghandi. Revolta este descrisă jurnalistic, alert, construind o imagine veridică a tuturor celor întâmplate.

În Caietul III avem palide ecouri ale rupturii cu familia Dasgupta, scrisoarea profesorului, interdicţia totală, ultimele încercări ale Maitreyi-ei de a-l întâlni pe Eliade, dar toate sunt într-un halou al depărtării şi neclarităţii. Mai clare sunt micile evenimente şi relaţii imdiate pe care le narează cu detalii, Ruth, Jenny, locatarii pensiunii din Ripon Street, reluarea lucrului la un nou roman „Victorii“. Printre notaţii diverse, uneori o proză superbă: “…Nu mai ştiu ce să scriu. Este atât de cald încât am impresia că odaia întreagă se transformă într-un stomac de cetaceu, şi făptura mea fizică se descompune; este macerată, suptă. O stranie senzaţie că mă aflu între pereţi vii, viscerali. Parcă şi trupul începe să miroasă, începe să se lichefieze. Oarecare greaţă“1381

Şantier este un fragment de jurnal eliadian, cu toate calităţile şi defectele tânărului Eliade. De ce a publicat Eliade fragmente din jurnalul său? Cred că din teribilism, din dorinţa de a epata, din dorinţa de a demonstra încă o dată că este lipsit de orice inhibiţie şi că este puternic şi viu şi dispus să încalce orice reguli inhibitorii, orice morală convenţională. Poate inspirat de jurnalul lui W.N.P. Barbellion, „Jurnalul unui om dezamăgit“, a dorit să lanseze un mesaj generaţiei şi cititorilor săi, un mesaj depre autenticitatea unei