fără altul. Dacă acționez cu dragoste, simt că fac cum știu eu mai bine. Dar tu înfășurat în judecata ta, întotdeauna îți pare rău de trecut, te blestemi, te învinuiești, te întrebi „dacă ar fi fost așa“, „dacă ar fi fost pe dincolo“. „Viața e nedreaptă.“ „Aș vrea să mor eu în locul cuiva.“ Ei bine, gândește-te puțin! Și dacă acțiunile și alegerile tale, bune sau rele, nu au nici o importanță în fața lui Dumnezeu? Dacă sunt stabilite dinainte? Nu, nu, stai puțin, asta e întrebare cu care merită să te străduiești. Dacă răul și greșelile noastre sunt de fapt cele care ne pun soarta în mișcare și ne aduc până la urmă la bine? Dacă unii dintre noi nu pot să ajungă acolo altfel?

― Să ajungă unde?

― Fii atent, când vorbesc despre „Dumnezeu“, folosesc mai mult ca nume pentru niște modele pe termen lung pe care nu le putem descifra. Ca front de aer enorm, care se mișcă încet, se rostogolește la noi de departe și ne suflă în derivă ca... – flutură elocvent cu mâinile, ca și cum ar fi alungat o frunză rătăcită. Dar poate nu atât de impersonal și de întâmplător, dacă înțelegi ce vreau să spun.

― Scuze, dar nu cred că pricep foarte bine ideea.

― Nu-i nevoie să fie o idee. Ideea e că poate ideea e prea mare ca s-o înțelegem sau să-i dăm de cap noi singuri. Pentru că – sprânceana i se ridică precum o aripă de liliac –, dacă tu n-ai fi luat tabloul de la muzeu și Sascha nu l-ar fi furat, iar eu nu m-aș fi gândit să cer recompensa, atunci nu cumva celelalte picturi ar fi rămas acolo nedescoperite? Poate pentru totdeauna? Învelite în hârtie de împachetat? Închise încă în apartamentul ăla? Fără nimeni să se uite la ele? Singure și pierdute pentru omenire. Poate că unul a trebuit să fie pierdut pentru ca alte să poată fi găsite.

― Cred că asta are de-a face mai degrabă cu ideea de „ironie implacabilă a sorții“ decât cu cea de „providență“.

― Da, dar de ce ții s-o numești? Nu pot fi amândouă același lucru?

Ne-am uitat unul la altul. Și mi-a trecut prin cap că, în ciuda defectelor lui, care erau multe și spectaculoase, motivul pentru care îmi plăcea de Boris și mă simțeam fericit în preajma lui aproape încă de când îl cunoscusem era că nu se temea niciodată. Nu erau mulți cei care se învârteau prin lume cu un dispreț atât de energic față de ea și în același timp cu o asemenea credință extravagantă și neclintită în ceea ce, în copilărie, îi plăcuse să numească „planeta de Pământ“.

― Deci... Boris dădu de dușcă restul de vin și-și mai turnă... ce aveai de gând să faci așa de important?

― În ce privință?

― Acum câteva minute te grăbeai s-o ștergi. De ce nu vrei să stai aici o vreme?

― Aici?

― Nu, n-am vrut să spun aici adică aici, în Amsterdam – de acord, idee foarte bună să părăsim orașul, iar eu n-o să fac drum pe aici o vreme. Am vrut să spun ce-ar fi să te relaxezi un pic înainte să pleci înapoi. Hai cu mine în Antwerp! Vino să vezi casa! Să cunoști pe prietenii mei! Desprinde-te puțin de problemele tale de fetiță!

― Nu, mă duc acasă.

― Când?

― Azi, dacă se poate.

― Așa de repede? Nu! Vino în Antwerp! Sunt două fete excelente – nu ca în cartierul cu lumini roșii – două mii de euro, dar trebuie să suni cu două zile înainte. Totul în doi. Poate să ne ducă Gyuri – stau eu în față, tu poți să te întinzi și să dormi în spate. Ce zici?

― Cred că mai bine mă duci la aeroport.

― Cred că mai bine nu. Dacă aș fi vânzător de bilete, nu te-aș lăsa să urci în avion. Arăți parcă ai gripă aviară sau SARS. Își dezlega șireturile pantofilor plini de apă, încerca să-și vâre picioarele în ei. Uf! Poți să-mi răspunzi la întrebare? De ce – ridică un pantof jerpelit –, de ce Dumnezeu cumpăr eu pantofi ăștia italieni de fițe dacă îi fac praf într-o săptămână? Când ghetele mele de deșert – le ții minte? Erau bune de fugă! De sărit pe fereastră! M-au ținut ani! Nu-mi pasă că arată nașpa la costum. O să caute niște ghete ca alea și o să le port pentru tot restul vieții. Unde, spuse el, privindu-și ceasul și încruntându-se, unde Dumnezeu s-o fi dus Gyuri? N-ar trebui să aibă probleme cu parcarea în ziua de Crăciun.

― L-ai sunat?

Boris se plesni peste frunte.

― Nu, am uitat! Futu-i! Probabil că a mâncat pe undeva. Sau stă în mașină și îngheață. Dând pe gât restul de vin, băgă în buzunare sticlele mici de votcă. Ești gata? Da? Excelent! Atunci putem să mergem. Am observat că împacheta cozonacul și brânza rămase într-un șervet. Du-te jos și plătește! Deși... se uită dezaprobator la haina pătată aruncată peste pat – trebuie neapărat să scapi de chestia aia.

― Cum?

El făcu semn din cap către canalul de dincolo de geam.

― Serios?

― De ce nu? Nu e interzis să arunci haine în canal, nu?

― Ba cred că da.

― Atunci... cine știe? Oricum, nu-i