lege prea respectată, îți spun eu. Să vezi ce mizerii pluteau prin apă în timpul grevei gunoierilor! Americani beți care vomează, tot ce vrei. Deși – privind afară pe fereastră – de acord cu tine, mai bine nu ziua în amiaza mare. Putem s-o punem în portbagaj și în Antwerp s-o aruncăm în cuptor de ardere. O să-ți placă apartamentul meu. Căută în buzunar după telefon și formă un număr: Mansarda artistului, fără artist! Și când se deschid magazinele mergem să-ți iei palton nou.

6

Am plecat acasă două nopți mai târziu, cu ultima cursă a zilei (după un weekend în Antwerp fără nici o petrecere și nici o escortă, ci doar cu supă la conservă, o injecție cu penicilină și câteva filme vechi pe canapeaua lui Boris) și am ajuns acasă la Hobie pe la opt dimineața, scoțând aburi albicioși pe gură. Am intrat pe ușa din față, din scânduri de brad, am trecut prin vestibulul cu pomul de Crăciun înnegrit rămas aproape fără cadouri și m-am dus până în spatele casei, unde l-am găsit pe Hobie umflat de somn și cu ochi obosiți, în halat și papuci, urcat pe o scară de bucătărie ca să pună la locul lor supiera și castronul pentru punci pe care le folosise la masa de Crăciun.

― Salut! am spus, lăsându-mi geanta jos, ocupat cu Popcik, care se învârtea bătrânicios printre picioarele mele, făcând opturi de bucurie, și, abia când m-am uitat la Hobie cum se dădea jos de pe scară, am văzut cât arăta de hotărât: supărat, dar cu un zâmbet ferm, defensiv implantat pe față.

― Și tu? am spus, ridicându-mă de la Popcik, scoțându-mi haina cea nouă și atârnând-o pe spătarul unui scaun de bucătărie. Ceva nou?

― Nu prea multe.

Nu se uita la mine.

― La mulți ani! Ei, cam târziu. Cum a fost Crăciunul?

― Fumos. La tine? întrebă rigid câteva momente mai târziu.

― De fapt, nu chiar așa de rău. Am fost în Amsterdam, am adăugat, văzând că Hobie nu spune nimic.

― A, da? Cred că a fost frumos.

Împrăștiat, neatent.

― Cum a fost masa de Crăciun? am întrebat după o pauză precaută.

― A, foarte bine. Puțină lapoviță, dar altfel a fost o adunare plăcută. Încerca să strângă scara de bucătărie și nu prea reușea. Sunt câteva cadouri pentru tine sub brad, dacă ai chef să le deschizi.

― Mulțumesc. O să mă uit diseară. Sunt cam dărâmat. Vrei să te ajut? am spus, făcând un pas în față.

― Nu, nu. Nu, mulțumesc.

Vocea. Vocea era în neregulă.

― Bun, am spus, întrebându-mă de ce nu spusese nimic despre cadoul pe care i-l luasem: o trusă de cusut pentru copii, alfabetul și numerele încârligate, animale domestice lucrate cu fir de lână, „Marry Sturtevant ghergheful ei, vârsta 11 ani 1779“. Oare nu-l deschisese? Îl descoperisem într-o cutie cu vechi costume de baie pentru doamne la un târg de anticari – nu era ieftin pentru târg, patru sute de dolari, dar văzusem piese similare la licitații vânzându-se cu sume de zece ori mai mari. M-am uitat la el în tăcere cum își făcea de lucru prin bucătărie pus parcă pe pilot automat – învârtindu-se un pic în cerc, deschizând ușa frigiderului, închizând-o fără să fi scos ceva, umplând ceainicul, înfășurat în tot acest timp în coconul lui, refuzând să mă privească.

― Hobie, ce se întâmplă? l-am întrebat în cele din urmă.

― Nimic.

Căuta o lingură, dar deschisese alt sertar decât pe cel cu tacâmuri.

― Nu vrei să-mi spui?

El se întoarse să se uite la mine, ochii îi reflectară o clipă de șovăială, apoi se întoarse din nou spre aragaz și răbufni:

― A fost cu totul nepotrivit din partea ta să-i dai Pippei colierul acela.

― Poftim? am spus, cu totul luat prin surprindere.

― Ah... Clătină din cap, cu ochii ațintiți în pământ. Nu știu ce se întâmplă cu tine, spuse. Nu știu ce să mai cred. Uite, nu vreau să fiu nemilos, spuse, căci rămăsesem încremenit pe scaun. Chiar nu vreau. De fapt, aș prefera să nici nu vorbesc despre asta. Dar... Păru să-și caute cuvintele. Nu-ți dai seama că o amărăști pe fată, că e nepotrivit? Cum să-i dai Pippei un colier de treizeci de mii de dolari? În seara petrecerii tale de logodnă! Să i-l lași în pantof? Afară, lângă ușă?

― N-am plătit treizeci de mii pe el.

― Nu, îndrăznesc să spun că ai fi plătit șaptezeci și cinci dacă l-ai fi luat din magazin. Și, de asemenea, altceva... Își luă brusc un scaun și se așeză. Ah, nu știu ce să fac! spuse el pe un ton cu adevărat nefericit. Nici nu știu cum să încep.

― Poftim?

― Te rog, spune-mi că toată povestea cealaltă nu are nici o legătură cu tine!

― Poveste? am spus prudent.

― Ei da. Matinalul de muzică clasică pe tranzistorul din bucătărie, o sonată meditativă pentru pian. Cu două zile înainte de Crăciun am primit o vizită extraordinară din partea prietenului tău Lucius Reeve.

Am avut imediat sentimentul că mă prăbușesc, rapid și fără fund.

― Care a avut câteva acuzații surprinzătoare de făcut. Mult mai rele decât ceea ce știam. Hobie