își strânse ochii între degetul mare și arătător și se așeză pentru o clipă. Să lăsăm deocamdată cealaltă chestiune deoparte. Nu, nu, spuse el, făcând cu mâna un gest prin care refuza să mă asculte când am încercat să vorbesc. Întâi și-ntâi. Mobila.

Între noi se desfășură o liniște de neîndurat.

― Înțeleg că nu ți-a fost ușor să vii la mine. Și înțeleg de asemenea că eu sunt cel care te-a pus în această situație. Dar – privi în jur – două milioane de dolari, Theo!

― Ascultă, dă-mi voie să-ți spun ceva...

― Ar fi trebuit să iau notițe – avea fotocopii, foi de expediție, piese pe care nu le-am vândut niciodată și nu le-am avut niciodată la vânzare, piese de importanță majoră care n-au existat niciodată, nu le-am putut aduna pe toate, la un moment dat am încetat să mai număr. Zeci! Habar n-aveam că lucrurile stau în halul ăsta! Și m-ai mințit în legătură cu „plantatul“. El nu asta vrea.

― Hobie! Hobie, ascultă-mă! Se uita la mine fără să se uite, de fapt. Îmi pare rău că a trebuit să afli așa, speram că voi reuși mai întâi să îndrept lucrurile – acum am rezolvat, bine? Pot să le cumpăr deja pe toate, fiecare piesă.

Dar, în loc să pară ușurat, el nu făcu decât să clatine din cap.

― Este cumplit, Theo! Cum am putut să las să se întâmple așa ceva?

Dacă aș fi fost mai puțin zguduit eu însumi, aș fi putut să-i arăt că nu comisese decât păcatul de a avea încredere în mine și de a crede ceea ce-i spusesem, dar părea atât de sincer derutat, încât nu m-am putut hotărî să-i spun nimic.

― Cum de au mers lucrurile atât de departe? Cum se poate ca eu să nu fi știut? Avea... Hobie își feri privirea, clătină din nou din cap, parcă fără să creadă – ... scrisul tău, Theo. Semnătura ta. Masă Duncan Phyfe... Scaune de sufragerie Sheraton... Canapea Sheraton trimisă în California... Am făcut eu însumi canapeaua aceea, Theo, cu propriile mele mâini, m-ai văzut în timp ce o făceam, e piesă Sheraton cum e sacoșa aia de cumpărături de colo. Totul era pe cadru nou. Chiar și cotierele sunt noi. Numai două dintre picioare sunt originale, ai stat acolo și m-ai văzut șlefuindu-le...

― Îmi pare rău, Hobie... Fiscul ne suna în fiecare zi... nu știam ce să fac...

― Știu că nu știai, spuse el, deși ochii lui păreau să păstreze o îndoială chiar și când spunea astea. A fost o cruciadă a copiilor469. Numai că – își împinse scaunul pe spate și-și roti ochii în orbite – de ce nu te-ai oprit? De ce ai continuat să vinzi așa? Am cheltuit bani pe care nu-i aveam, de fapt! Ne-ai băgat în datorii până la gât, Theo! Chestia asta durează de ani de zile! Chiar dacă aș putea să le plătesc pe toate, ceea ce nu pot sub nici o formă, și știi asta foarte bine...

― Hobie, în primul rând, eu pot să le plătesc, și în al doilea... Aveam nevoie de cafea, nu eram treaz, dar nu era nici un pic pe aragaz și nu era momentul să mă ridic și să-mi fac, în al doilea rând, bineînțeles, nu vreau să spun că e în regulă, pentru că nu este, categoric, am încercat doar să ieșim cu bine dintr-o perioadă dificilă și să plătesc unele datorii, nu știu cum am putut să las lucrurile să-mi scape din mână într-atât. Dar nu, nu, ascultă, am spus insistent; îl vedeam depărtându-se, estompându-și contururile, așa cum și mama putea să facă atunci când era silită să stea nemișcată și să rabde să-l asculte pe tata spunând una dintre minciunile lui complicate și improbabile. Indiferent ce ți-a spus, și nu știu, acum am banii. Totul e în regulă, da?

― Bănuiesc că nu ar trebui să îndrăznesc să te întreb de unde îi ai. Apoi, cu tristețe, lăsându-se pe spate în scaun: Unde ai fost, de fapt? Dacă îmi permiți să te întreb.

Mi-am încrucișat picioarele de două ori, mi-am tras palmele în jos peste față.

― La Amsterdam.

― De ce la Amsterdam? Apoi, pentru că îmi căutam cuvintele, adăugă: N-am crezut c-ai să te mai întorci.

― Hobie – simțeam că obrajii îmi ard de rușine; întotdeauna mă chinuisem atât să-mi ascund matrapazlâcurile de el, să-i arăt numai varianta cea bună și poleită a mea, niciodată adevărata personalitate, rușinoasă, roasă până la piele, pe care o ascundeam cu atâta disperare, un escroc și un impostor, un mincinos și un șarlatan...

― De ce te-ai întors? Vorbea repede și amărât, ca și cum nu voia decât să scoată mai repede cuvintele pe gură; și, agitat, se sculă și începu să se plimbe prin bucătărie, plescăind cu papucii pe podea. Credeam că n-o să te mai vedem. Toată noaptea trecută – ultimele câteva nopți – am stat treaz în pat, gândindu-mă ce să fac. Naufragiu complet. Catastrofă. Peste tot la știri tablourile astea recuperate. Halal Crăciun! Și tu nu erai nicăieri. Nu răspundeai la telefon, nimeni nu știa unde ești...

― Ah, Doamne! am spus, sincer îngrozit. Iartă-mă! Și ascultă-mă, ascultă-mă! am spus – el stătea cu buzele strânse, clătinând din cap de parcă se detașase deja de ceea ce spuneam, n-avea rost nici măcar să mă asculte – dacă mobila te îngrijorează...

― Mobila? Hobie cel placid, cel tolerant, cel conciliant, bolborosea ca un boiler care stătea să