explodeze. Cine-a zis ceva despre mobilă? Reeve spunea că ai fugit, ai șters-o definitiv, dar... – clipi repede din ochi, încercând să-și recapete calmul – n-am crezut că ești în stare de așa ceva, nu puteam, mi-a fost teamă că era ceva mai rău. Ei! Știi ce vreau să spun, zise el aproape supărat văzând că nu răspund. Ce-ar fi trebuit să cred? După cum ai zbughit-o de la petrecere... Eu și Pippa, nici nu-ți închipui, ne-am încontrat un pic cu gazda, „unde e mirele?“, a strâmbat din nas, ai plecat atât de brusc, n-am fost invitați la cina de după petrecere, așa că am plecat pe jos – și pe urmă închipuie-ți cum m-am simțit să vin acasă și să găsesc casa neîncuiată, ușa rămasă practic deschisă, sertarul cu bani în care cineva dăduse iama... ca să nu mai vorbim de colier și de biletul pe care i l-ai scris Pippei, atât de bizar, a fost și ea la fel de îngrijorată ca mine...

― Serios?

― Bineînțeles că a fost! aruncă el o mână în lături, aproape strigând. Ce-ar fi trebuit să credem? Și apoi vizita asta cumplită a lui Reeve. Tocmai făceam plăcintă, n-ar fi trebuit să mă duc la ușă, pur și simplu, dar am crezut că era Moira – era nouă dimineața și să mă vezi cum am rămas cu gura căscată la el, eram plin de făină – Theo, de ce-ai făcut așa ceva? mă întrebă el cu disperare.

Neștiind la ce se referea – făcuse, atât de multe, n-am avut de ales decât să clatin din cap și să întorc privirea.

― Era atât de absurd – cum Dumnezeu puteam să cred? De fapt, n-am crezut. Pentru că înțeleg, spuse el, fiindcă nu i-am răspuns, uite ce-i, înțeleg povestea cu mobila, ai făcut ce trebuia să faci, și crede-mă, îți sunt recunoscător, dacă n-ai fi tu, aș lucra undeva cu ora și aș locui în vreo cămăruță închiriată, plină de șobolani. Dar – înfigându-și pumnii în buzunarele halatului – toată aiureala cealaltă? Bineînțeles că nu pot să nu mă întreb ce ai tu de-a face cu asta. Mai ales pentru că ai tulit-o aproape fără o vorbă, cu amicul tău – care, îmi pare rău s-o spun, e un băiat plin de farmec, dar arată ca și cum ar fi văzut, și poate nu o dată, cum arată închisoarea pe dinăuntru...

― Hobie.

― Ah, Reeve! Ar fi trebuit să-l auzi! – toată energia părea să-l fi părăsit; arăta neputincios, învins. Șarpele! Și, vreau să știi, în privința asta – furt de opere de artă? Ți-am luat apărarea fără șovăire. Orice altceva ai fi făcut, eram sigur că nu puteai fi învinovățit de asta. Și apoi? Nici trei zile mai târziu? Ce apare la știri? Ce tablou? Împreună cu multe altele? Reeve spunea adevărul? întrebă el, pentru că eu tot nu răspundeam. Tu l-ai furat?

― Da. Adică, de fapt, tehnic vorbind, nu.

― Theo!

― Pot să-ți explic.

― Chiar te rog! spuse el, frecându-și ochiul cu podul palmei.

― Stai jos!

― Dar...

Privi neajutorat în jur, ca și cum s-ar fi temut că avea să-și piardă toată hotărârea dacă se așeza cu mine la masă.

― Nu, trebuie să te așezi. E o poveste lungă. O s-o scurtez cât pot.

7

Nu spuse o vorbă. Nici măcar nu răspunse la telefon când îl auzi că sună. Eram obosit frânt și înțepenit după călătoria cu avionul, și, deși m-am ținut departe de cei doi care muriseră, i-am prezentat o relatare cât mai exactă a tot ceea ce se întâmplase în rest: propoziții scurte, la obiect, fără să încerc să mă justific sau să explic. Când am terminat, el rămase pe scaun – eram zguduit de tăcerea lui, în bucătărie nu se auzea nici un zgomot în afară de bâzâitul plat al frigiderului. Dar, în cele din urmă, se lăsă pe spătarul scaunului și-și încrucișă brațele la piept.

― Cât de ciudat se potrivesc uneori lucrurile, nu-i așa? spuse el.

Am tăcut, neștiind ce să spun.

― Cum să-ți spun? – frecându-și ochiul –, înțeleg abia pe măsură ce îmbătrânesc. Cât de ciudat e timpul. Câte scamatorii și surprize.

N-am auzit – și n-am înțeles – decât cuvântul „scamatorie“. Apoi, dintr-odată, el se ridică – în toată înălțimea lui de aproape doi metri, cu o statură rigidă și plină de regret, sau așa mi se păru mie, o stafie ancestrală a polițistului pășind în cadență sau a paznicului gata să te arunce afară din club.

― Eu plec, am spus.

El clipi din ochi.

― Poftim?

― O să-ți scriu un cec pentru toată suma. Ține-l până îți spun că poți să-l încasezi, asta e tot ce te rog. N-am vrut niciodată să-ți fac rău, jur.

Cu un gest amplu al mâinii, el îmi îndepărtă vorbele.

― Nu, nu. Așteaptă puțin! Vreau să-ți arăt ceva.

Se ridică și păși pe parchetul scârțâitor în vestibul. Lipsi o vreme. Și, când se întoarse, era cu un album ferfenițit. Se așeză. Răsfoi câteva pagini. Și, când ajunse la o anumită pagină, mi-l împinse peste masă.

― Uite! spuse.

Un instantaneu decolorat. Un băiețel mărunt, cu o figură ca de pasăre, zâmbea, așezat la un pian într-o cameră în still Belle Époque, cu palmieri pe la