colțuri: nu din Paris, nu chiar, ci din Cairo. Jardiniere gemene, multe bronzuri franțuzești, numeroase tablouri micuțe. Pe unul – flori într-o vază – l-am recunoscut tulbure drept Manet. Dar ochiul mi se poticni și se opri la geamănul unei alte imagini, mult mai familiare, o ramă sau două mai sus.

Era, bineînțeles, o reproducere. Dar chiar și în vechea fotografie care-și pierduse luciul, sclipea în lumina sa proprie, izolată și de o modernitate bizară.

― Copie făcută de un pictor, spuse Hobie. Și Manetul la fel. Nimic special, dar – încrucișându-și mâinile pe masă – picturile astea au reprezentat o componentă extraordinară a copilăriei lui, partea cea mai frumoasă, înainte să se îmbolnăvească – singurul copil, răsfățat și adulat de servitori – smochine, mandarine, flori de iasomie pe balcon – vorbea arabă și franceză, știai, nu? Și – Hobie își încrucișă strâns mâinile la piept și-și duse arătătorul la buze – spunea de multe ori că, în cazul tablourilor celor mai bune, poți să le cunoști în profunzime, aproape să le locuiești, chiar și prin copii. Chiar și Proust – e pasajul acela faimos unde Odette deschide ușa când e răcită, e bosumflată, are părul răsfirat și răvășit, pielea pătată, și Swann, căruia nu i-a păsat de ea până în clipa aceea, se îndrăgostește de ea pentru că seamănă cu o fată dintr-o frescă ușor deteriorată de Botticelli. Pe care Proust însuși o cunoștea numai dintr-o reproducere. N-a văzut niciodată originalul, în Capela Sixtină. Dar, chiar și așa – întregul roman este, într-un fel, despre momentul acela. Iar faptul că pictura e puțin degradată face parte din atracția fetei, obrajii aceia pătați din frescă. Chiar și prin intermediul unei copii, Proust a fost în stare să-și închipuie din nou imaginea aceea, să remodeleze realitatea cu ea, să absoarbă din ea ceva al lui, propriu, și să-l proiecteze apoi în lume. Pentru că linia frumuseții e linia frumuseții. Nu contează dacă a trecut de o sută de ori printr-un xerox.

― Nu, am spus, deși nu mă gândeam la pictură, ci la „bastarzii“ lui Hobie. Piese aduse la viață de atingerea lui, șlefuite până când arătau ca și cum ar fi fost turnate cu Timp de aur pur, copii care te făceau să te îndrăgostești de Hepplewhite sau Sheraton chiar dacă nu văzuseși niciodată așa ceva sau nu te gândiseși la vreo piesă de mobilier stil în viața ta.

― Ei, eu însumi nu sunt decât un imitator bătrân. Știi ce spunea Picasso: „Artiștii proști imită, artiștii buni fură“. Și totuși, în cazul adevăratei măreții, există întotdeauna o smucitură la capătul firului. Nu contează cât de des apuci de el sau câți s-au apucat de el înaintea ta, firul e același. Atârnă dintr-o realitate mai înaltă și poartă încă ceva din șocul încărcăturii ei. Iar copiile acestea – se aplecă înainte, cu mâinile una peste alta pe masă – copiile acestea cu care a crescut s-au pierdut atunci când casa din Cairo a ars, și, ca să-ți spun drept, pentru el se pierduseră încă mai devreme, când a devenit invalid și a fost trimis în America, dar, în fine, era și el o persoană ca noi, se atașa de obiecte, pentru el lucrurile aveau personalitate și suflet, și, deși a pierdut aproape tot din viața aceea, tablourile nu le-a pierdut pentru că originalele existau încă în lume. A făcut mai multe călătorii ca să le vadă – de fapt, am luat odată trenul până la Baltimore ca să vedem originalul lui Manet când a fost expus acolo, acum mulți ani, pe vremea când mama Pippei încă trăia. O călătorie dificilă pentru Welty. Dar știa că n-are să mai ajungă vreodată la Musée d’Orsay. Și în ziua în care el și Pippa s-au dus la expoziția de pictură olandeză, ce tablou crezi că o ducea pe ea să vadă în mod special?

Interesant în fotografie era felul cum băiețelul fragil, cu genunchii prea apropiați – surâzând dulce, atât de pur în costumul lui de marinar –, era de asemenea bătrânul care-mi apucase strâns mâna când fusese pe moarte: două cadre separate, suprapuse unul peste altul, ale aceluiași suflet. Iar tabloul, deasupra lui, era punctul central, nemișcat, în care se îmbinau toate: vise și semne, trecut și viitor, noroc și soartă. Nu exista un singur înțeles. Erau mai multe. Era o șaradă care se lărgea la nesfârșit.

Hobie își drese glasul.

― Pot să te întreb ceva?

― Sigur.

― Cum l-ai ținut?

― Într-o față de pernă.

― De bumbac?

― Păi... percalul e bumbac?

― Fără nici o căptușeală? Nimic care să-l protejeze?

― Numai hârtie și scoci. Da, am spus, căci ochii îi fulgurară a panică.

― Ar fi trebuit să folosești hârtie tratată și folie cu bule de aer!

― Acum știu.

― Scuze. Hobie se strâmbă și-și duse o mână la tâmplă. Încerc încă să asimilez. Ai avut tabloul în bagajul de cală în avion, pe Continental Airlines?

― Cum ți-am spus. Aveam treisprezece ani.

― De ce nu mi-ai spus? Ai fi putut, spuse el, căci clătinasem din cap.

― Da, sigur, am spus, puțin prea repede, deși îmi aminteam izolarea și teroarea vremurilor de atunci: teama constantă de Protecția Copilului, mirosul de săpun al dormitorului meu care nu se putea încuia, frigul pătrunzător din biroul de așteptare învelit în piatră cenușie al domnului Bracegirdle, groaza că aș fi putut fi trimis în altă parte.

― Aș fi aranjat eu ceva. Deși, când ai apărut aici, fără adăpost cum erai... sper că