nu te superi că-ți spun, dar chiar și propriul tău avocat – de fapt, știi la fel de bine ca mine, situația l-a pus nițel pe jar, era nerăbdător să te scoată de aici, și chiar și pe partea mea, câțiva prieteni foarte vechi mi-au spus: „James, e pur și simplu prea mult pentru tine...“, ei, deci poți să înțelegi de ce vorbeau așa, adăugă el grăbit, văzând expresia pe care o căpătasem.

― Da, sigur, bineînțeles.

Familiile Vogel, Grossman, Mildeberger, deși întotdeauna politicoase, reușiseră mereu să-mi transmită (mie, cel puțin) ideea lor că Hobie are destule de care trebuie să se ocupe.

― Într-un fel, a fost o nebunie. Știu cum a părut. Și totuși – în fine, mi s-a părut un mesaj foarte limpede, cum Welty te trimisese aici, și apoi tu însuți erai ca o mică insectă, te întorceai și te întorceai aici... Se gândi o clipă, și fruntea i se zbârci, într-o variantă mai profundă a veșnicei lui expresii îngrijorate – am să-ți spun ce încerc aici cam stângaci să formulez, după ce mama a murit, am mers mult, foarte mult pe jos, a fost o vară cumplit de lungă. Uneori mergeam pe jos de la Albany până la Troy. Când ploua, stăteam sub tendele magazinelor de unelte. Aș fi făcut orice ca să nu mă întorc în casa aia în care ea nu mai era. Bântuiam ca o stafie. Stăteam la bibliotecă până mă dădeau afară și pe urmă luam autobuzul de Watervliet și acolo mai cutreieram o vreme. Eram mare deja, aveam doisprezece ani, înalt cât un bărbat, oamenii credeau că sunt un vagabond, gospodinele mă alungau cu măturile de pe scările caselor. Dar așa am ajuns la doamna De Peyster – ea a deschis ușa când stăteam pe verandă la ea și a spus: Cred că ți-e sete, nu vrei să intri puțin? Portrete, mininaturi, dagherotipii, bătrâna mătușă cutare, bătrânul unchi cutare și așa mai departe. O scară în spirală. Și așa m-am trezit în barca de salvare. Așa am găsit-o. Uneori, în casa aia, trebuia să te piști ca să-ți amintești că nu mai era de mult 1909. Unele dintre cele mai frumoase piese clasice americane pe care le-am văzut până acum în viața mea, și, Doamne! vasul acela Tiffany – asta era pe vremea când Tiffany nu ajunsese încă așa de special. Oamenilor nu le păsa, nu era la modă, probabil în New York se vindea deja la prețuri bune, dar pe atunci puteai găsi vase Tiffany în magazine de vechituri din orășelele de la nord pentru prețuri de nimic. Dar la ea era moștenire de familie. Fiecare piesă avea povestea ei. Și ei îi plăcea la nebunie să-ți arate unde să stai, la ce oră, ca să surprinzi fiecare piesă în lumina cea mai potrivită. După-amiaza târziu, când soarele se rotea prin cameră – Hobie își răsfiră degetele, poc! poc! – se aprindeau ca niște artificii în lanț.

De pe scaunul meu vedeam foarte bine vechea Arcă a lui Noe cumpărată de Hobie: perechi de elefanți, zebre, jivine sculptate mărșăluind două câte două, executate detaliat până la găina minusculă cu cocoșul ei, până la iepurii și șoarecii care încheiau rândul. Iar amintirea era acolo, dincolo de cuvinte, mesaj codat din acea primă după-amiază: ploaia care șiroia pe luminatoare, șirul nu prea elegant de făpturi aliniate pe tejgheaua de la bucătărie, așteptând să fie salvate. Noe: marele păstrător, marele îngrijitor.

Și – Hobie se ridicase să facă niște cafea – bănuiesc că e ignobil să-ți petreci toată viața atât de preocupat de obiecte...

― Cine spune asta?

― Păi... se întoarse cu spatele la aragaz – hai să spunem doar că aici nu e spital de copii. Ce e așa de nobil să peticești niște mese și scaune vechi? E foarte posibil să-ți atace sufletul. Am văzut prea multe moșteniri de familie ca să nu-mi dau seama. Idolatrie! Atașamentul prea mare față de obiecte poate să te distrugă. Numai că, dacă ții suficient de mult la un lucru, el capătă o viață a lui, nu ți se pare? Și oare nu e rostul însuși al obiectelor – al obiectelor frumoase – să te conecteze la o frumusețe mai mare? Acele imagini dintâi, care-ți desferecă inima pe neașteptate și pe care îți petreci apoi tot restul zilelor urmărindu-le sau încercând să le reconstitui... Pentru că, de fapt, reparatul obiectelor vechi, conservarea lor, grija față de ele – la un moment dat nu există justificare rațională pentru așa ceva...

― Nu există „justificare rațională“ pentru nimic de care îmi pasă pe lume.

― Da, e drept, nici în cazul meu, spuse el pe un ton chibzuit. Dar – miji ochii în borcan, luă cu lingurița și puse cafeaua măcinată în ibric – scuză-mă că sar de la una la alta, însă de aici, din poziția mea, arată puțin a impas, nu ți se pare?

― Poftim?

El râse.

― Ce să spun? Tablourile celebre – oamenii se înghesuie să le vadă, atrag mulțimile, sunt reproduse la nesfârșit pe căni de cafea, pe brelocuri, pe ce vrei tu. Și – mă includ și pe mine aici – poți să mergi o viață la muzeu, la modul foarte sincer, să cutreieri toate sălile, să savurezi tot ce vrei și să ieși apoi să-ți vezi de drum. Dar – se întoarse la masă ca să se așeze din nou – dacă un tablou ți-a rămas cu adevărat în suflet și ți-a schimbat modul de a vedea, de a gândi, de a simți, nu te gândești „ah, îmi place așa de mult pictura asta pentru că e universală“. „Îmi place pentru că se adresează întregii omeniri.“ Nu ăsta e motivul pentru care cineva se îndrăgostește