de o operă de artă. E mai degrabă ca o șoaptă secretă pe care o auzi de pe o alee umbrită: „Pst! Puștiule! Da, tu!“ Hobie își trecu degetul peste fotografia decolorată – atingerea celui obișnuit să conserve, o atingere imaterială, lăsând un spațiu cât o azimă de împărtășanie între suprafață și degetul lui arătător. Este o revelație individuală a sufletului. Visul tău, visul lui Welty, visul lui Vermeer. Vezi un tablou, vezi altul, un album de artă îl depărtează de tine cu încă un grad, doamna care cumpără o carte poștală cu imaginea lui la magazinul muzeului vede cu totul altceva, și asta ca să nu mai vorbim de oamenii separați de noi în timp – cu patru sute de ani înaintea noastră, la patru sute de ani după noi – n-o să impresioneze pe nimeni niciodată în același fel, și pe marea majoritate n-o să-i impresioneze niciodată într-un mod cu adevărat profund, dar o pictură într-adevăr excepțională este suficient de fluidă ca să-și croiască drum în minte și în suflet prin tot felul de metode diferite, în moduri unice și uneori foarte particulare. „Sunt a ta, numai a ta. Am fost pictată pentru tine.“ Și... ah, nu știu, oprește-mă dacă bat câmpii – își trecu o mână peste frunte –, dar Welty însuși obișnuia să vorbească despre obiecte fatale. Fiecare anticar le recunoaște. Sunt piese care apar recurent. Poate pentru altcineva, nu un comerciant, ele nu ar fi obiecte. Ar însemna un oraș, o culoare, o perioadă a zilei. Cuiul în care soarta ți se agață și se împiedică.

― Vorbești ca tata.

― Bun, hai să spunem altfel. Cine spunea că, de fapt, coincidența este modul în care Dumnezeu înțelege să rămână anonim?

― Acum chiar vorbești ca tata.

― Și cine spune că jucătorii înrăiți nu înțeleg viața mai bine ca toți ceilalți? Oare nu sunt toate lucrurile de valoare pe lumea asta un joc de noroc? Nu cumva binele poate uneori să-ți intre în casă pe căi ocolite și ciudate, pe ușa din spate?

8

Ba da. Bănuiesc că poate. Sau, ca să citez un alt paradox remarcabil al tatei: uneori trebuie să pierzi ca să învingi.

Pentru că acum e aproape un an mai târziu și aproape în tot timpul acesta am călătorit, unsprezece luni petrecute în mare parte în săli de așteptare din aeroporturi, în camere de hotel și alte locuri de trecere, „Nu deschideți“ în timpul rulajului pe pistă, al decolării și aterizării, tăvi de plastic și aer stătut venit prin aerisitoarele ca niște branhii de deasupra capului – și deși nu a fost încă nici măcar Ziua Recunoștinței, luminile sunt deja instalate și în cafeneaua Starbucks din aeroport încep deja să difuzeze melodiile standard de sărbători, Tannenbaum de Vince Guaraldi și Greensleeves al lui Coltrane470; și, printre multele, multele lucruri la care am avut timp să mă gândesc (precum: pentru ce merită să trăiești? Pentru ce merită să mori? Ce este o prostie să urmărești în viață?), m-am gândit deseori la ceea ce mi-a spus Hobie despre imaginile care îți deschid inima și o fac să înflorească, imagini care îți dezvăluie calea către o frumusețe mult mai vastă, pe care îți poți petrece întreaga viață căutând-o, fără s-o găsești.

Și timpul acesta pe care l-am petrecut singur pe drum mi-a făcut bine. Mi-a luat aproape un an să cutreier singur în tăcere și să cumpăr înapoi falsurile pe care le vândusem, un proces delicat care, am descoperit, se desfășoară cel mai bine față în față: trei sau patru călătorii pe lună, New Jersey, Golful Oyster, Providence, New Canaan și – mai departe – Miami, Houston, Dallas, Charlottesville, Atlanta, unde, la invitația fermecătoarei mele cliente Mindy, soția unui magnat al pieselor auto pe nume Earl, am petrecut trei zile plăcute în casa de oaspeți a unui castel nou și remarcabil, construit din piatră de coral, care avea propria sală de biliard, „bar de gentlemani“ (cu un barman autentic, de import – englez get-beget) și o sală de tir cu ținte mișcătoare, fixate pe o șină. Unii dintre clienții mei care au firme pe internet sau lucrează cu fonduri de investiții au câte un al doilea rând de case în locuri exotice – exotice pentru mine, cel puțin – Antigua, Mexic, insulele Bahamas, Monte Carlo, Juan-les-Pins, Sintra, vinuri și cocteiluri locale interesante, pe terase cu palmieri, agave și umbrele albe care flutură lângă piscine ca niște pânze de corabie. Iar între călătorii am fost într-un fel de stare intermediară, zburând cu avionul într-o parte și într-alta, într-un soi de vacarm cenușiu, urcând – lângă ferestrele spuzite de stropi – spre lumina stratificată a soarelui, coborând în nori și ploaie, și apoi pe scările rulante până în amestecătura de fețe de la banda de bagaje, un soi bizar de viață de după, spațiul dintre pământesc și nepământesc, lumesc și nelumesc, podele lustruite și ecouri în catedrale cu acoperiș de sticlă și sclipirea anonimă a întregii piste de avion, o identitate de turmă din care nu vreau să fac parte și din care nici nu fac, doar că e aproape ca și cum aș fi murit, mă simt altfel, sunt altfel, și percep o anumită plăcere amorțită în faptul că oscilez între interiorul și în afara minții de grup, moțăi în scaune de plastic ergonomice și bat magazinele lucioase duty free, și, bineînțeles, toată lumea e foarte drăguță când aterizezi, terenuri de tenis înăuntru, plaje private și, după turul obligatoriu, toți foarte simpatici, admiră Bonnard, Vuillard, un prânz ușor afară lângă piscină, un cec gros și un taxi îanpoi la hotel, din nou, doar că mult mai sărac.

E o schimbare majoră. Nu știu prea bine cum s-o explic. De la a vrea la a nu vrea,