Bineînțeles că e mult mai mult de-atât. Șocul și aura. Totul e mai puternic și mai intens și mă simt la granița a ceva inexprimabil. Mesaje cifrate în revistele din avion. Scut energetic. Grijă constantă. Electricitate, culori, strălucire. Totul este un indicator către altceva. Întins pe pat într-o cameră înghețată de hotel din Nisa, între pereți de culoarea fursecurilor, cu un balcon care dă spre Promenade des Anglais, privesc norii reflectați în ușa glisantă și mă minunez cum chiar și tristețea mă poate face fericit, cum mocheta care acoperă întreaga podea, mobila fals Biedermeier și crainicul francez murmurând încet pe Canal Plus pot cumva să pară deodată realități atât de necesare și de adecvate.

Aș vrea la fel de bine să uit, dar nu pot. E genul de bâzâit pe care îl scoate un diapazon. E prezent. Îl aud întotdeauna.

Zgomot alb, vuiet impersonal. Vacarmul asurzitor al terminalelor de îmbarcare. Dar chiar și aceste locuri lipsite de suflet, sigilate sunt îmbibate de semnificație – frapantă și stridentă. Sky Mall. Combine audio portabile. Insulițe de Drambuie, Tanqueray471, Chanel No. 5 în oglindă. Mă uit la fețele amnezice ale celorlalți pasageri – ridicându-și valizele, rucsacurile, târându-și picioarele pe interval după aterizare – și mă gândesc la ceea ce spunea Hobie: frumusețea transformă textura realității. Și mă gândesc de asemenea la înțelepciunea mai convențională: anume că urmărirea frumuseții pure este o capcană, o cale sigură către amărăciune și tristețe, că frumusețea trebuie îmbinată cu ceva mai profund, mai semnificativ.

Dar ce este acel ceva? De ce sunt făcut așa cum sunt făcut? De ce îmi pasă de toate lucrurile greșite și deloc de cele bune? Sau, cu alte cuvinte: cum de pot să văd atât de limpede că tot ceea ce îmi place și de care îmi pasă este o iluzie și totuși, pentru mine, cel puțin, că merită să trăiești exact de dragul acestui farmec?

O mare tristețe, pe care abia încep să o înțeleg: nu ne alegem inima. Nu ne putem sili să ne dorim ceea ce este bun pentru noi sau ceea ce este bun pentru alții. Nu alegem ce fel de oameni suntem.

Pentru că nu ni se administrează constant, încă din copilărie, o platitudine incontestabilă a culturii noastre... ? de la William Blake la Lady Gaga, de la Rousseau la Rumi și la Tosca, și la Mister Rogers472, este un mesaj surprinzător de monoton, acceptat de sus și până jos: când nu suntem siguri, ce avem de făcut? de unde știm ce e bine pentru noi? Fiecare psiholog, fiecare consilier de carieră, fiecare prințesă Disney știe răspunsul: „Fii tu însuți!“ „Urmează-ți inima!“

Numai că iată ce aș vrea foarte mult, cu adevărat aș vrea, să-mi explice cineva. Dacă se întâmplă să nu poți avea încredere în inima ta? Dacă inima, din motive de nepătruns, te îndepărtează – perfect conștient și într-un nor de strălucire inexprimabilă – de tot ce înseamnă sănătate, viață domestică, responsabilitate civică, legături sociale strânse și toate virtuțile comune susținute atât de insipid și te îndreaptă direct către flacăra superbă a ruinei, a autodistrugerii, a dezastrului? Oare Kitsey are dreptate? Dacă sinele tău cel mai profund cântă și te ademenește către focul din mijlocul pădurii, e mai bine să fugi? Să-ți înfunzi urechile cu ceară? Să ignori gloria perversă pe care ți-o promite cu atâta înflăcărare? Să te instalezi cuminte pe cărarea ce te duce la normă, program de opt ore și vizite regulate la medic, relații stabile și avansare treptată în carieră, New York Times și mic dejun în familie duminica, toate cu promisiunea de a ajunge, într-un fel sau altul, o persoană mai bună? Sau – ca Boris – e mai bine să te arunci cu capul înainte, râzând, în sfânta orgie care te strigă pe nume?

Nu e vorba de aparențe aici, ci de semnificația interioară. O grandoare în lume, dar nu a lumii, o grandoare pe care lumea nu o înțelege. Acea primă sclipire a alterității pure, în a cărei prezență înflorești, te extinzi, te descoperi.

Un sine pe care nu îl vrei. O inimă căreia n-ai ce-i face.

Deși logodna mea nu este ruptă, cel puțin nu oficial, mi s-a dat de înțeles – cu grație, în maniera extrem de subtilă a familiei Barbour – că nu datorez nimănui nimic. Ceea ce e perfect. Nu s-a spus nimic și nu se spune nimic. Când sunt invitat la cină (așa cum sunt, deseori, când sunt în oraș), atmosfera e foarte plăcută și lejeră, intimă și subtilă fără să fie personală, suntem volubili cu toții; sunt tratat ca un membru al familiei (aproape), bine-venit să-mi fac apariția când doresc; am reușit s-o conving pe doamna Barbour să iasă puțin din casă, am petrecut câteva după-amiezi plăcute în oraș, prânzul la Pierre și la una sau două licitații; iar Toddy, fără să fie cât de puțin nepoliticos, a izbutit chiar să lanseze, într-o doară și aproape întâmplător, numele unui medic foarte bun, fără să sugereze cumva că aș avea nevoie de așa ceva.

[Cât despre Pippa: deși a luat cartea despre Oz, a lăsat colierul, împreună cu o scrisoare pe care am deschis-o cu atâta nerăbdare, că am sfâșiat practic plicul și l-am rupt în două. Esența – după ce, în genunchi, am pus bucățile la loc – era aceasta: fusese foarte fericită să mă vadă, orele pe care le petrecuserăm în oraș însemnau foarte mult pentru ea, cine altcineva ar fi putut să-i aleagă un colier atât de frumos? Era perfect, mai mult decât perfect, numai că ea nu putea să-l accepte, era mult prea mult, îi părea rău