și poate că nu spunea ce ar fi trebuit, și, dacă era așa, ea spera că am s-o iert, dar nu trebuia să cred că nu mă lovea, pentru că mă iubea, da, cu adevărat (Într-adevăr? m-am întrebat derutat). Numai că era complicat, nu se gândea numai la ea, ci și la mine, pentru că amândoi trecuserăm prin atât de multe lucruri similare, eu și ea, și eram foarte asemănători – prea asemănători. Și, pentru că suferiserăm atât, atât de devreme în viață, în moduri violente și iremediabile, pe care oamenii nu puteau și nu voiau să le înțeleagă, nu era puțin... riscant? Nu era o chestiune de autoconservare: Două persoane neliniștite, în care impulsul morții era atât de puternic, care ar avea atât de multă nevoie să se sprijine una pe alta? Nu însemna că nu o ducea bine la momentul respectiv, pentru că nu era cazul, dar toate acestea se puteau schimba într-o clipă cu oricare din noi, nu-i așa?, reversul, coborârea vertiginoasă – și nu acesta era pericolul? întrucât defectele și slăbiciunile noastre erau în așa de mare măsură similare și unul dintre noi putea să-l răstoarne și pe celălalt atât de ușor; și, deși ea nu spunea totul până la capăt, am înțeles, instantaneu și cu mare uimire, la ce se referea. (Fusesem orb să nu văd mai devreme, după toate rănile, piciorul zdrobit, nenumăratele operații; tărăgănarea aceea fermecătoare a vocii, a mersului ei, felul cum se agăța de braț și paloarea, eșarfele, fularele și straturile de haine, zâmbetul lent și parcă somnoros: ea însăși, ea, cea din copilărie, coborâtă parcă dintr-un vis, era desăvârșirea și dezastrul, acadeaua cu morfină pe care o vânasem în toți acești ani.)

Dar, așa cum cititorul acestor rânduri își va fi dat seama (dacă va exista vreodată un cititor), ideea de a fi Tras în Jos nu mă înspăimântă. Nu că aș vrea să trag pe altcineva în jos cu mine, dar nu pot să mă schimb? Nu pot să fiu eu cel puternic? De ce nu?]

[Poți s-o ai pe oricare dintre fetele alea, spusese Boris, șezând pe canapea cu mine în apartamentul lui de la mansardă, în Antwerp, crănțănind fistic între măsele în timp ce ne uitam la Kill Bill473.

Nu, nu pot.

Și de ce nu? Eu aș alege-o pe Fulg de Zăpadă. Dar, dacă o vrei pe cealaltă, de ce nu?

Pentru că are un prieten.

Și? spusese Boris.

Care locuiește împreună cu ea.

Și?

Și la asta mă gândesc și eu: Și? Dacă mă duc la Londra? Și?

Și asta este ori o întrebare complet aiurea, ori cea mai chibzuită întrebare pe care am pus-o în toată viața mea.]

Am scris toate acestea, în mod bizar, cu ideea că Pippa are să le vadă într-o zi – ceea ce, bineînțeles, nu se va întâmpla. Nimeni nu le va vedea, din motive evidente. Nu le-am scris din memorie: caietul acela gol pe care profesoara de engleză mi l-a dat cu atâția ani în urmă a fost primul dintr-o serie și începutul unui obicei destul de dezordonat, dar pe toată viața, de la vârsta de treisprezece ani, mai întâi o serie de scrisori formale și totuși curios de intime adresate mamei: lungi, obsesive, tânjind după casă, care par să fie scrise unei mame încă în viață și care așteaptă cu nerăbdare vești de la mine, scrisori în care îi descriam unde „stau“ (niciodată unde „trăiesc“) și oamenii cu care stau, în care detaliam exhaustiv ce mâncam, beam, ce haine purtam, la ce mă uitam la televizor, ce cărți citeam, ce jocuri jucam, ce filme vedeam, lucrurile pe care le spuneau și le făceau membrii familiei Barbour, lucrurile pe care le spuneau și le făceau tata și Xandra – și aceste epistole (datate și semnate, cu un scris caligrafic, gata să fie rupte din caiet și expediate) au alternat cu explozii de nefericire în care „urăsc pe toată lumea“ și „aș vrea să mor“, luni care abia se târau și în care abia dacă mâzgăleam câte o însemnare sau două dezlânate, acasă la B, n-am mai fost la școală de trei zile, e deja vineri, viața mea în haiku, sunt în stare de semizombi, Doamne, ne-am vărzuit în așa hal azi-noapte că mi-am pierdut cunoștința, am jucat un joc care se numește „zarul mincinosului“, am mâncat fulgi de porumb și dropsuri de mentă la cină.

Și chiar și după ce am ajuns la New York am continuat să scriu. „De ce naibii e mult mai frig aici decât îmi amintesc și de ce afurisita asta de lampă de birou mă face atât de trist?“ Am descris dineuri sufocante; am înregistrat conversații și mi-am notat visele; am luat notițe atente după ceea ce mă învăța Hobie în atelierul de sub magazin.

Pentru secolul al XVIII-lea e mai ușor de găsit piese potrivite ca textură pentru mahon decât pentru nuc – ochiul e mai ușor înșelat de lemnul mai întunecat la culoare

Când e făcut artificial – e executat prea neted!

biblioteca va da semne de uzură pe rafturile de jos, unde a fost ștearsă de parf și atinsă, dar nu pe cele de sus

pe piesele care se încuie, uită-te după zgârieturi și tăieturi sub broască, unde lemnul a fost lovit de celelalte chei din legătură

Presărate printre asemenea însemnări, notițe despre rezultate mai importante de la licitații de mobilă americană (Lot 77 per. federală ogl. convx parțial vops. negru $7 500) și, tot mai des, un soi de scheme și