1–8 dec. ― ― 320,5 mg.

9–15 dec. ― - 202,5 mg.

16–22 dec. ― 171,5 mg.

23–30 dec. ― 420,5 mg.

... și ceea ce străbate acest catastif zilnic și-l înalță deasupra lui însuși este secretul cunoscut numai mie: înflorind în întuneric și nici măcar o dată spus pe nume.

Pentru că: dacă secretele noastre ne definesc, spre deosebire de chipul pe care-l arătăm lumii, atunci tabloul a fost secretul care m-a ridicat mult peste suprafața vieții și m-a ajutat să aflu cine sunt. Și este aici: în caietele mele, pe fiecare pagină, deși nu este. Vis și magie, magie și delir. Teoria unificată a câmpului474. Un secret despre un secret.

[Pasărea aia, spusese Boris în mașină în drum spre Antwerp. Știi că pictorul a văzut-o – n-a pictat din memorie, știi? E un sticlete adevărat, prins acolo de perete. Dacă ar fi amestecat printre douăzeci de alte păsări de același fel, l-aș detecta imediat.]

Și are dreptate. Și eu aș face la fel. Și, dacă aș putea să mă întorc în timp, aș tăia lanțul acela într-o secundă și nu mi-ar păsa nici o clipă că tabloul n-a mai fost pictat niciodată.

Doar că lucrurile sunt mai complicate. Cine știe de ce a pictat Fabritius sticletele? O capodoperă micuță, excentrică, unică în felul ei. Era tânăr, era faimos. Avea binefăcători importanți (deși, din nefericire, aproape nici una dintre operele pe care le-a pictat pentru ei nu a supraviețuit). Ni-l putem imagina ca pe tânărul Rembrandt, inundat de comenzi, într-un atelier înnobilat de bijuterii și securi de război, de cupe și blănuri, de piei de leopard și armuri, toată puterea și tristețea obiectelor pământești. De ce deci acest subiect? O mică pasăre prizonieră? Care nu era în nici un caz caracteristică vârstei sau epocii sale, în care animalele apăreau de cele mai multe ori moarte, ca trofee somptuoase de vânătoare – iepuri flasci, pești, păsări, atârnate sus și pregătite pentru masă. De ce mi se pare atât de semnificativ faptul că peretele este simplu – nu are nici o tapițerie, nici un corn de vânătoare, nici o decorațiune de scenă – și că artistul a avut atâta grijă să-și înscrie numele și anul atât de vizibil, căci n-avea de unde să știe (sau avea?) că 1654, anul în care a pictat tabloul, avea să fie și anul morții sale? Se simte un freamăt premonitoriu aici, ca și cum Fabritius ar fi avut poate o presimțire că această piesă misterioasă de mici dimensiuni avea să fie una dintre foarte puținele opere care i-au supraviețuit. Caracterul ei ieșit din comun din toate punctele de vedere mă obsedează. De ce nu ceva mai tipic? De ce nu un peisaj marin, sau terestru, o pictură istorică, un portret la comandă al vreunui personaj important, o scenă trivială cu băutori în vreo tavernă, la urma urmelor, chiar și un buchet de lalele, în locul acestei păsăruici captive, singuratice? Legată cu lanț? Cine știe ce încerca să ne spună Fabritius alegându-și această temă măruntă? Alegând modul acesta de a o înfățișa? Și, dacă e adevărat ce se spune – dacă fiecare tablou excepțional este în esență un autoportret – ce anume transmite Fabritius despre sine, presupunând că transmite ceva? Un pictor considerat atât de remarcabil de bun de către cei mai mari artiști ai vremii sale, care a murit atât de tânăr, cu atâta timp în urmă, și despre care nu știm mai nimic. Despre sine ca pictor spune o mulțime. Trăsăturile lui de penel vorbesc de la sine. Aripile sunt din fâșii în relief; la puf, stratul de vopsea e zgâriat. Viteza penelului e vizibilă, siguranța mâinii, vopseaua așternută gros. Dar sunt și porțiuni aproape transparente, pictate cu atâta căldură, pe lângă trăsăturile curajoase, păstoase, încât contrastul are o anumită delicatețe și chiar umor; stratul de dedesubt al vopselei este vizibil sub perii pensulei; vrea să simțim atingerea pufului gros de pe piept, moliciunea și textura lui, fragilitatea micii gheare curbate în jurul barei de alamă.

Dar ce ne spune pictura despre Fabritius însuși? Nimic despre vreo devoțiune religioasă, romantică sau familială; nimic despre venerația civicului, despre ambiții de carieră, despre respectul față de avuție și putere. Nu simțim decât micile bătăi de inimă ale acestei păsări solitare, vedem un perete însorit, viu colorat și avem sentimentul că nu există scăpare. Timpul care nu se mișcă, timpul care nu poate fi numit timp. Și, în inima luminii, micul prizonier, neclintit. Mă gândesc la ceva ce am citit despre Sargent475: cum, în portretistică, Sargent căuta întotdeauna animalul din persoana care-i slujea drept model (o tendință care, odată ce am știut s-o caut, mi s-a revelat peste tot în opera lui: în nasurile lungi, ca de vulpe și urechile ascuțite ale moștenitoarelui lui, în intelectualii cu dinți de iepure și industriașii leonini, în fețele bucălate, ca de bufniță, ale copiilor). Iar în acest portret mic și lipsit de orice șovăire, e greu să nu vezi în sticlete trăsături omenești. Demn, vulnerabil. Un prizonier îl privește pe altul.

Dar cine știe ce a vrut Fabritius să spună? Nu ne-au rămas suficiente creații ale lui ca să putem face nici măcar o supoziție. Pasărea se uită la noi. Nu e idealizată sau umanizată. E în foarte mare măsură o pasăre. Atentă, resemnată. Nu există vreo morală sau vreo poveste. Nu există vreo rezolvare. Doar o dublă genune: cea dintre pictor și pasărea prizonieră: cea dintre imaginea păsării pe care ne-a lăsat-o și felul în care o privim noi, secole