Și da – specialiștii poate că sunt interesați de lucrul inovator cu pensula și de modul de folosire a luminii, de influențele istorice și de semnificația unică a tabloului în contextul artei olandeze. Dar eu nu sunt. Așa cum spunea mama cu atâția ani în urmă, mama care iubea pictura aceasta numai pentru că o văzuse într-o carte împrumutată de la biblioteca comitatului Comanche în copilărie, semnificația nu contează. Semnificația istorică o lipsește de viață. Peste distanțele acelea de nestrăbătut – dintre pasăre și pictor, dintre pictură și privitor – aud foarte bine ceea ce mi se șoptește, acel „pst!“ de pe o alee umbrită, așa cum spunea Hobie, de-a curmezișul a patru sute de ani, și este cu adevărat foarte personal și particular. E în atmosfera scăldată în lumină, în trăsăturile de penel pe care pictorul ne dă voie să le vedem, de aproape, drept ceea ce sunt de fapt – linii rapide de pigment, trasate cu mâna, făcând vizibil însuși traseul firelor de păr din pensulă – și apoi, de la distanță, miracolul, sau gluma, cum o numise Horst, deși de fapt sunt amândouă, procesul fluid al transsubstanțierii, în care vopseaua rămâne vopsea, dar întrupează în același timp pană și os. E locul unde realitatea întâlnește idealul, unde gluma devine serioasă, iar orice lucru serios, o glumă. Punctul magic unde orice idee și opusul său sunt în mod egal adevărate.

Și sper că există aici și un adevăr mai mare despre suferință, sau cel puțin despre felul cum o înțeleg eu – deși am ajuns să-mi dau seama că singurele adevăruri care contează pentru mine sunt cele pe care nu le înțeleg și nu le pot înțelege. Ceea ce e misterios, ambiguu, inexplicabil. Ceea ce nu poate fi închis într-o poveste, nu are o poveste. O sclipire de lumină pe un lanț abia schițat. Un petic de lumină solară pe un perete galben. Singurătatea care separă fiecare ființă de fiecare altă ființă. Tristețea nedespărțită de bucurie.

Căci ce-ar fi dacă sticletele acela anume (și este foarte anume) n-ar fi fost niciodată prins sau născut în captivitate, în vreo casă unde pictorul Fabritius a putut să-l vadă? N-ar fi avut cum să fi înțeles vreodată de ce era silit să trăiască în starea aceasta jalnică: uluit de zgomote (îmi imaginez), deranjat de fum, de câinii care lătrau, de mirosurile de la bucătărie, tachinat de bețivi și de copii, priponit de un lanț prea scurt, ca să nu zboare. Și totuși, chiar și un copil îi poate percepe demnitatea: o fărâmă de bravură, pene zbârlite și oase fragile. Nu e timid, nici măcar deznădăjduit, ci statornic și stăpân pe locul lui. Refuză să se retragă din lume.

Și simt că, tot mai mult, fac o fixație pentru acest refuz al retragerii din lume. Pentu că nu-mi pasă ce spun alții, oricine, și cât de des sau de triumfător o spun: nimeni, dar nimeni nu va putea să mă convingă vreodată că viața este o răsplată fabuloasă, o desfătare. Adevărul este că viața e o catastrofă. Uitați toate prostiile de genul „orașul nostru“ pe care le spune toată lumea: miracolul unui nou-născut, frumusețea unei flori abia deschise, viață, ești prea minunată ca să poți fi descrisă în cuvinte etc. Pentru mine – și am să repet asta cu înverșunare până mor, până am să cad cu fața mea nerecunoscătoare și nihilistă în jos și voi fi prea slab ca s-o mai spun: mai bine nu m-aș fi născut niciodată decât să mă nasc în această cloacă. O gaură puturoasă de paturi de spital, coșciuge și inimi frânte. Nici o absolvire, nici un apel, nici o „a doua șansă“, ca să folosesc o expresie preferată a Xandrei, nici o cale de mers înainte în afară de bătrânețe și de destrămare, nici o scăpare decât moartea. [„Biroul de reclamații!“ îl auzisem pe Boris bombănind în copilărie, într-o după-amiază acasă la el, când ne apucaserăm să elucubrăm pe tema vag metafizică a mamelor noastre: de ce – îngeri, zeițe – trebuiseră să moară? În timp ce tații noștri îngrozitori o duceau bine mersi, se pileau, zăceau tolăniți și leneveau mai departe, continuau să se împleticească și să facă o debandadă peste tot, cu o sănătate aparent inepuizabilă? „Au luat alți bărbați decât trebuia! Au făcut greșeală! Totul nedrept pe lume! Cui putem să ne plângem în orașul ăsta nenorocit? Cine responsabil aici?“]

Și – poate că e ridicol să continui pe linia asta, deși nu contează, pentru că nimeni n-o să vadă vreodată paginile acestea – dar are oare vreun sens să știi că se termină prost pentru toată lumea, chiar și pentru cei mai fericiți dintre noi și că toți pierdem până la urmă ceva care contează pentru noi – și totuși să știi de asemenea, cu toate acestea, că, oricât de nemilos sunt măsluite cărțile, e posibil să le joci cu un fel de bucurie?

A încerca să dobândești un sens din toate acestea pare incredibil de bizar. Poate că văd un model numai pentru că m-am uitat prea lung. Dar, din nou, ca să-l parafrazez pe Boris, poate văd un model pentru că el există.

Și am scris aceste pagini, într-un fel, ca să încerc să înțeleg. Dar, pe de altă parte, nu vreau să înțeleg, sau să încerc, pentru că, făcând asta, voi falsifica faptele. Tot ce pot să spun cu siguranță este că n-am simțit niciodată atât de mult misterul viitorului: sentimentul clepsidrei care se scurge, febra galopantă a timpului. Forțe necunoscute, nealese, nedorite. Și călătoresc de atâta vreme, hoteluri înainte de răsărit în orașe ciudate, atâta vreme pe drum, încât simt în oase, în tot corpul vibrația avioanelor care accelerează pe pistă, o senzație de deplasare constantă peste continente și fusuri orare care continuă multă vreme după ce am coborât din avion și mă legăn în fața altui