birou de recepție, Bună ziua, mă numesc Emma/Selina/Charlie/Dominic, bine ați venit la în hotelul cutare! zâmbete epuizate, semnătura cu mâini tremurătoare, trag în jos alte jaluzele, mă întind pe un alt pat ciudat, într-o altă cameră ciudată care se rotește cu mine, nori și umbre, o greață care seamănă cu exaltarea, sentimentul că am murit și m-am dus în rai.

Pentru că abia noaptea trecută am visat despre o călătorie și despre șerpi, dungați, otrăvitori, cu capete în formă de săgeată, și, deși erau aproape de mine, nu m-am temut de ei, chiar deloc. Și, undeva în capul meu, s-a format un vers: „În jurul tău fiind, uităm de moarte“476. Acestea sunt lecțiile care mi se înfățișează în camere umbrite de hotel, cu minibaruri luminate aprins și voci străine pe coridor, unde granițele dintre lumi se subțiază.

Și, într-un proces continuu, după Amsterdam, care a fost cu adevărat Damascul meu, halta și apogeul Convertirii mele, cum bănuiesc că ați numi-o, sunt în continuare extrem de mișcat de efemeritatea hotelurilor: nu în felul acela mundan al călătoriei de plăcere, ci cu o fervoare care frizează transcendența. La un moment dat, în octombrie, de fapt, chiar în preajma Zilei Morților477, am stat într-un hotel mexican pe malul mării unde pe holuri fluturau perdele suflate de vânt, și toate camerele aveau nume de flori. Camera Azaleea, camera Camelia, camera Oleandru. Opulență și splendoare, coridoare pe care adia briza, deschizându-se spre eternitate, și fiecare cameră cu ușa de altă culoare. Bujor, Glicină, Trandafir, Floarea Pasiunii. Și cine știe? poate că asta ne așteaptă la sfârșitul călătoriei, o maiestate inimaginabilă până în clipa în care ne trezim intrând pe porțile ei, la care ne trezim privind uluiți când Dumnezeu își ia în cele din urmă mâinile de pe ochii noștri și ne spune: Uitați-vă!

[Te-ai gândit vreodată să te lași? întrebasem, în timpul părții mai plicticoase din O viață minunată478, plimbarea sub clar de lună cu Donna Reed, când eram în Antwerp și mă uitam la Boris care, cu o lingură și apă dintr-un picător, își amesteca ceea ce el numea un „cico“.

Mă lași? Mă doare brațul! Îmi arătase deja semnul însângerat – negru pe margini – care i se adâncea în braț. Încearcă și tu să te lași împușcat de Crăciun și vezi dacă ai chef să zaci luând numai aspirine!

Da, dar ești nebun să iei așa.

Ei bine, poți să crezi sau nu, pentru mine nu e mare problemă. Fac numai la ocazii speciale.

Am mai auzit asta.

Și e adevărat! Încă mă înviorează. Am cunoscut oameni care fac asta de trei-patru ani și n-au nimic, câtă vreme se întâmplă de două sau trei ori pe lună. Astea fiind spuse, adăugă Boris sumbru – lumina albăstruie a filmului se răsfrângea în suprafața linguriței – sunt un alcoolic. Stricăciunea e deja făcută. O să beau până la moarte. Dacă mă omoară ceva – dăduse din cap spre sticla de votcă rusească de pe masă – asta o să fie. Tu zici că nu ți-ai tras-o niciodată în venă până acum?

Crede-mă, am avut destule probleme și așa.

Mda, stigmatul și frica, înțeleg. Eu, sincer, prefer să trag pe nas de cele mai multe ori – cluburi, restaurante, pe unde ies, e mai rapid și mai ușor doar să te strecori în toaleta bărbaților și să tragi o linie. Așa – întotdeauna mai vrei. Și pe patul de moarte o să mai vreau. Mai bine să nu te apuci niciodată. Deși foarte enervant să vezi pe câte un popândău care stă și fumează dintr-o pipă cu coca și dă el nu știu ce sentințe despre cât de murdar și de nesănătos e și cum el n-ar folosi niciodată o seringă, știi? Adică e mult mai cu capul pe umeri decât tine.

De ce ai început?

De ce începe cineva? Mă lăsase prietena. Prietena de la vremea aia. Voiam să fiu rău și autodistructiv, ha! Ei, și uite că mi s-a îndeplinit dorința.

Jimmy Stewart în jacheta lui sportivă. Luna argintie, voci tremurate. Buffalo Gals, won’t you come out tonight, come out tonight479.

De ce nu te oprești atunci?

De ce să mă opresc?

Trebuie să spun neapărat de ce?

Da, dar dacă n-am chef?

Dacă poți, de ce să nu te oprești?

Toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri, spuse Boris pe neașteptate, apăsând cu bărbia butonul de pe garoul său aparent foarte profesionist, în timp ce-și sufleca mâneca.

Și, oricât de groaznic ar fi, îl înțeleg. Nu putem alege ce vrem și ce nu vrem, și acesta este adevărul cel dur și solitar. Uneori vrem ceea ce vrem chiar dacă știm că asta are să ne ducă la pierzanie. (Un lucru pot să spun despre tata: cel puțin el a încercat să-și dorească lucrurile de bun simț – mama, valiza, pe mine – înainte să înnebunească de tot și să fugă de ele.)

Și, oricât de mult aș vrea să cred că există un adevăr dincolo de iluzie, am ajuns să cred că nu există nici un adevăr dincolo de iluzie. Pentru că, între „realitate“, pe de o parte, și punctul unde mintea întâlnește realitatea, pe de altă parte, există o zonă intermediară, o margine de curcubeu unde se naște frumusețea, unde două suprafețe foarte diferite se amestecă și se estompează pentru a furniza ceea ce