poeticii autenticităţii a lui Eliade. Imperativul lui Eliade este de a se oferi pe sine. Confesiunea eliadiană este de filiaţie augustiniană, confesiunea „spune“ etapele unei existenţe aflate in devenire, o existenţă care este în primul rând dominată de căutarea adevărului fie el personal, fie transcendent. Căutarea adevărului nu poate fi decât a unei conştiinţe care devine pe drumul către centru. Drumul existenţei este un drum către centru. Or, în acest drum spre centru, ficţiunea este inutilă, este un obstacol. Romanul, dacă vrea să se salveze, trebuie să fie un duplicat al acestei aventuri a existenţei eului. „Dimpotrivă, cred foarte serios că şi etapele unei inteligenţe, ca şi în fazele unui sentiment, pot constitui un roman. Nu înţeleg de ce ar fi „roman“ o carte în care se descrie o boală, o meserie oarecare sau o cocotă – şi n-ar fi tot atât de roman o carte în ccare s-ar descrie luptunui om viu cu propriile gânduri sau viaţa unui om între cărţi şi vise. (…) De ce „analiza sufletească“ a unei cocote ar fi mai interesantă decât transcrierea justă a dramei lăuntrice a unui matematician sau metafizician? Orice se întâmplă în viaţă, poate constitui un roman. (…) Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit, sau ar putea fi trăit“1385

Figura „Şantierului“ autobiografic domină toată opera literară a lui Eliade, pentru că autobiografia este termenul proxim spre care tinde literatura sa, sau din care se naşte.1386

Prima însemnare în jurnal este despre un vis: „Mă visam împreună cu R. amanţi“.1387 Apoi: „Azi mi-am închiriat un birou şi o lampă de lucru. Trebuie să mărturisesc că e foarte trist. Îmi spun că am de dus la capăt o muncă grea, et caetera – dar dorul de vagabondaj mă face trist, mă umileşte“.1388 Avem fixată încă din prima pagină romanului indirect cele două cicluri, erotic şi ascetic, ale conştiinţei eliadiene, Scylla şi Carybda între care se va zbate personajul autorului romanului indirect. Ceea ce surprinde este continua obsesie erotică, atenţia permanentă asupra scenelor şi detaliilor sexuale. Erosul este foarte important, domină într-un nume fel epica din jurnal, dovedindu-se mult mai important decât asceza minimală care de abia mai are loc în câmpul existenţei personajului figurat de romanul indirect. Mobilitatea stărilor psihice şi a interesului erotic condamnă personajul la un vitalism continuu. Dar personajul este chiar Eliade, întruchiparea mitului intelectualului, dar un intelectual care trăieşte şi problematizează prin experienţa erosului şi a suferinţei. Personajul romanului indirect devine eroul romanului indirect: „ Da, domnii mei, am dreptul să-mi scriu romanele vieţii mele; pentru că trăiesc din toate punctele de vedere o existenţă prodigioasă“.1389 O existenţă prodigioasă înseamnă o existenţă de căutări continue, de ratări, de experienţe, de căderi. Uneori personajul este supus disoluţiei interioare, tristeţei, deznădejdii, dar aventura continuă, existenţa prodigioasă a fiului risipitor este de neoprit. „Ceasurile mele obscure, cu atâţi demoni în carne, cu o memorie care nu vomitează nici unul dine gesturile mele infame, - cine le va şti vreodată? Şi visul în care trăiesc, visul ăsta fantastic, cu nemurire şi senzualitate? Mă zbat, mă apuc de toate obiectele concrete pe care le mai pot zări în această «noche oscura del’anima».“1390 În toată acestă turbulenţă, modernismul lui Eliade ca autor mi se pare o prezenţă solidă. Imoralismul, vitalismul, erotismul sunt note ale paradigmei moderniste prezente ca mărci sigure ale epocii interbelice ale literaturii. Chiar această sinceritate liminară este ea însăşi o marcă a modernităţii accceptate şi jucate ca destin: „Descopăr o pastă inferioară , balcanică, nevirilă, în fiinţa mea. Sunt făcut din mai multe substanţe, din mai multe toxine. Iubesc vulgaritatea. Ce e de făcut?“1391 Conştiinţa eliadiană este un zigzag continuu de trăiri, de retrăiri, de bovarisme, de speranţe: „ Astăzi, de pildă, n-am făcut nimic altceva decât muncă de purgatoriu; gramatică şi lexic, toată ziua, până la dezgust. Şi totuşi, de câte ori n-am dat târcoale caietului acesta, de câte ori n-am fost ispitit să-l deschid şi să scriu. Dar ce să scriu, despre cine? N-am gândit, n-am simţit, n-am trăit, chiar, nimic. De unde atunci nerăbadarea aceasta, emoţia aceasta de a surprinde ceva, de a pătrunde în suflet şi a oglindi ceva aici? Şi totuşi, nu mă pot despărţi. Mi se pare că mi-am pierdut timpul în zadar dacă nu sunt în stare să scot din ziua întreagă măcar o pagină „de viaţă“. Spaima pe care o am să nu mă consume viaţa de toate zilelele. Graba de a mă aduna, în fiecare seară, în faţa caietului acesta şi a-mi asigura nemurirea, trecere mea în conştiinţa altora…“1392Iată deci pariul esenţial al eroului romanului indirect, o formă de nemurire a autorului, o nemurire obţinută prin lectura celorlalţi, prin devenirea eroului şi a autorului complice, o devenire pâna la o formă de obiectivare care să impună celorlalţi acest destin, această experienţă ca fiind exemplară, deci o formă de ritual magic. Eliade nu este nicăieri în Şantier dedicat unei forme de mistică căutare a divinului, dimpotrivă întreaga experienţă este una a impunerii unui eu limitat, slăbit de îndoială şi de interogaţii multiple. Există în fiecare interogaţie eliadiană din acest jurnal ceva încă adolescentin, prin febrilitatea tuturor acestor ipoteze care se învârt toate în jurul eului şi a apariţiei sale pentru ceilalţi: „Habar n-am de politică şi se întâmplă totuşi lucruri atât de interesante lângă mine. Dar aş fi ipocrit dacă aş spune că simt vreo curiozitate pentru ele. Trăiesc oare supraistoric? Nu ştiu. Mă simt însă de 22 de ani, şi tinereţea asta îşi cere toate drepturile; care mă umilesc, fireşte, mă fac să sufăr de multe ori – şi mă apasă în gândurile mele, în libertatea mea mai ales.“1393Va descoperi totuşi politica mai