Eliade este aici, în Şantier, deplin conştient de partitura simbolică pe care o scrie, rolul tânărului miraculos al culturii române, eroul care se admiră pe sine în oglinda mereu interogată asupra destinului care trebuie să fie el însuşi mereu provocat, mereu redobândit prin experienţă şi meditaţie. Romanul indirect este o invitaţie la cunoaşterea autorului. O invitaţie ancorată ca o provocare de miza asumată atât de apologetic, o promisiune pentru o nemurire viitoare şi pentru dreptul la lectura disciplinată a contemporanilor, şi nu numai.

Scriind despre Şantier, Mihail Sebastian nota: „(…) Şantier nu este altceva decât rezervorul inţial al tuturor cărţilor de până azi ale d-lui Eliade. Le regăsim pe toate aici, în prima lor formă, în primele lor izvoare, nediferenţiate încă, prinse toate într-o mare şi complexă experienţă de viaţă, de unde se vor detaşa una câte una, cu atât mai straniu deosebite cu cât punctul lor de plecare era comun.“ Şantier îi pare lui Sebastian: „(…) o carte majoră, cu mult dincole de posibilităţile unui roman, o carte de sincerităţi grave şi de analize directe, o carte de singurătate, de răfuieli intime, de lichidări sufleteşti, de vigilenţă permanentă. De luciditate şi luptă. Lipsa ei de artificii este aproape tragică.“1395 Eliade va nota în Memorii că regretă că nu a publicat jurnalul ca atare, astfel ar fi creat o nouă premieră în literatura română, publicând un jurnal integral. Dar editorului îi promisse un roman, aşa că a trebuit să recurgă la acest artificiu pentru a satisface dorinţa editorului, precum şi propria nevoie de bani: „Nu m-am consolat niciodată că, în acei ani când îmi îngăduiam toate libertăţile, am ales soluţia hibridă a „romanului indirect“. Dacă l-aş fi publicat integral, Jurnalul indian ar fi fost o carte semnificativă. Ar fi inaugurat, în România, un gen literar care probabil că va deveni popular, în literatura europeană, în vreo zece-douăzeci de ani.“1396

Pompiliu Constantinescu va observa în cronica romanului ceea ce s-ar putea numi paradoxul Eliade, şi anume, faptul că Eliade este mai autentic epic în jurnal decât în roman, că ceva esenţial se pierde la „transcrierea“ în roman a notaţiilor jurnaliere: „Din Şantier deducem că dl Eliade reţine admirabil datele psihologice concrete ale oamenilor, dar că autenticitatea lor se pierde în elaborarea ficţiunii epice. Cât de autentică este atmosfera adolescenţilor din acest jurnal intim şi cât de de discursivă este aceea din Întoarcerea!“1397 Într-adevăr se poate observa relativ uşor cum Eliade îşi reduce serios şansele în epică prin artficiul transcrierii cu diverse tehnici şi metode a notaţiilor jurnaliere. Faptul că nu alege decât în Maitreyi convenţia persoanei întîi, care dă posibilitatea de a avea un narator implicat, deci o conştiinţă prin filtrul căreia descrierea şi reprezentarea să parvină citititorului, îl văduveşte pe Eliade de o bună parte din talentul său narativ şi de psiholog.

Jurnalul portughez

După zece ani1398 de la epoca Şantierului, avem în Jurnalul portughez1399 un nou fragment de jurnal eliadian. De data aceast tonul este mai matur, autorul are în jur de 35 de ani, a trecut prin experienţe dramatice, nu mai este un adolescent romantic visător. Cu toate acestea multe din caracteristicile personalităţii eliadiene sunt prezente, unele chiar exacerbate, o anume egolatrie persistentă, un erotism abia ascuns, aceaşi căutare obscură dar consistentă şi vocală a prodigiosului, a extraordinarului. Scena ego-ului eliadian este acum Lisabona, o ţară neutră aflată în afara unui război cutremurător, fără precedent, care îi oferă autorului liniştea necesară lecturilor, creaţiei, şi mai ales, răgazul ocolirii istoriei care terorizează, care a aneantizat deja o mare parte a generaţiei sale. Eliade ştie că este un privilegiat, că a scăpat de închisoare sau de linia întâi a frontului, destinul tuturor legionarilor nepocăiţi. Nae Ionescu murise în martie 1940, îl „eliberase“ astfel de orice angajament irevocabil faţă de istorie, de politică, în special. Legiunea murise şi ea în lovitura de stat din ianuarie 1941.1400Astfel istoria se dispensase de eforturile domnului Eliade, epoca eroică trecuse, lăsând în urmă asasinate, progromuri, cariere distruse, trădări ignobile, o întreagă propagandă asurzitoare îngropată în maculatura unei epoci stranii şi violente. După ieşirea din lagăr, în noiembrie 1938, după moartea lui Codreanu, Eliade nu mai provoacă destinul cu nimic, este mai puţin ofensiv, înţelegând cât de uşor este să-ţi pierzi viaţa în România lui Carol al II-lea, a lui Armand Călinescu şi a lui Horia Sima. Dictatura regală aplatizase inevitabil întreaga viaţă politică şi culturală a ţării, era un regim de dictatură personală, o epocă de disoluţie. Singurul volum publicat în această perioadă de Eliade este Fragmentarium, alcătuit de altfel din scrieri mai vechi, din foiletoane apărute deja în presa vremii.

Cariera de diplomat al lui Eliade este un refugiu, o dezertare de la locul bătăliei istorice şi politice, o „fentare“ a destinului. Eliade a înţeles că trebuie şă-şi salveze viaţa, că nu poate şi nici nu trebuie să devină un martir al cauzei legionare, că nu are nici un sens, nefiind cu adevărat un om politic. Aici se deosebeşte de Noica foarte mult, care, deşi considerat cel mai placid dintre criterionişti, are o reacţie de eroism personal la moartea lui Codreanu, consideră crima ca fiind monstruoasă şi intră în rândurile Legiunii, angajându-se total. Eliade nu se întoarce în ţară la abdicarea regelui şi nu participă la reînvierea Legiunii. Probabil că motivul cel mai important pentru care nu poate face acest lucru este declaraţia de desolidarizare1401 pe care o dăduse totuşi la plecarea din lagăr. Însuşi Nae Ionescu făcuse o astfel de declaraţie, astfel că Eliade era