într-o companie selectă, dar Nae Ionescu era mort şi nu trebuia să mai explice nimic, pe când Eliade ar fi trebuit poate să se explice. Cert este că, din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, Eliade nu se manifestă în nici un fel, rămâne la Londra, iar în februarie 1941 ajunge la Lisabona, noul său post.

Jurnalul se deschide cu data de 21 aprilie 1941, odată cu plecarea Ninei spre ţară pentru o perioadă de patru-cinci săptămâni. La 13 iunie notează: „Niciodată n-am avut mai net sentimentul că sunt un mare scriitor şi că romanele mele vor fi singurele citite din toată producţia 1925-1940, peste o sută de ani. Aşa de puternic mă stăpâneşte sentimentul acesta, aşa de total sunt acum convins de geniul meu literar, încât uneori mă întreb dacă nu cumva „redescoperirea“ aceasta a mea nu înseamnă începutul bătrâneţii, dacă forţa mea de creaţie nu e sleită.“1402Reciteşte câteva din romanele epocii, Ion, Întunecare, încercând să afle ce rămâne, cine rămâne şi este satisfăcut, este din rândul celor mari, el va ramâne. Odată cu invadarea URSS de către Germania, jurnalul devine şi unul politic, Eliade este un susţinător al cauzei Axei pentru că România nu are altă şansă de a scăpa de ocuparea de către soviete. Or, pericolul rusesc, pericolul barbariei eterne este cel mai mare pericol. Germania este un aliat suportabil, o forţă a Europei şi un popor civilizat. La 30 iunie nota: „Ieri, primele comunicate germane de pe frontul rus care mă liniştesc. Furioasa mea iubire de ţară, naţionalismul meu incandescent mă doboară. Nu mai pot face nimic de când România a intrat în războoi. Nu pot scrie. Am abandonat iar romanul.“1403

În seria egolatriei insistente, iată ce nota la 11 decembrie 1941: „Este fără margine capacitatea mea de a înţelege şi simţi cultura în toate formele ei. Dacă aş putea exprima măcar a suta parte din tot ce gândesc şi din tot ce ştiu altfel decât se ştie de ceilalţi! Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate – în orice caz orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe. Mă trezesc, bunăoară, că voi putea scrie, cu uşurinţă, o carte asupra poeziei portugheze în sec. XIX. Nu sunt erudit, sau, nu sunt numai erudit. Fără îndoială că un altul ştie mai bine decât mine istoria poeziei portugheze în sec. XIX. Dar sunt sigur că eu o înţeleg şi o simt profund, mai original, mai sistematic.“1404

Există şi note mai grave, o preocupare pentru pariul esenţial al vieţii, dincolo de nivelul profan: „Totuşi, oricum aş pune problema, nu pot trece peste acest lucru simplu, fundamental, imediat: că sunt muritor, că oricând pot muri, jucându-mi astfel cartea mântuirii. Faptul e acesta: orice aş crede despre viaţa post-mortem, ea există: dacă accept credinţa şi doctrina creştină, trebuie să încerc măcar ceva ca să mă mântui, să încerc măcar pocăinţa unora dintre păcatele mele; dacă accept dogma ocultistă (metafizică), tot trebuie să fac ceva; nu pot trăi la infinit aşa cum trăiesc de câţiva ani, pentru lecturi, erotică, scris şi contemplaţie pasivă. Ambele drumuri pe care le cunosc îmi sunt interzise de lenea mea, de păcatele mele, de neurastenia mea. Şi, cu toate acestea, nu trece o zi în care să nu întrevăd, măcar pentru o clipă, realitatea că aş putea muri, acum trecând în marea de dincolo fără nici o tehnică fermă.“1405 Nota este foarte interesantă pentru nivelul spiritual al lui Eliade de la acel moment, este foarte clar că în continuare efortul principal îl face pentru creaţia culturală, dar există clipe în care ecoul preocupărilor exclusiv spirituale îl atinge, atunci viaţa nu mai este numai o fugă pentru celebritatea literară sau ştiinţifică, de altfel tragedia Ninei îl va aduce mult mai aproape de acest fel de preocupări religioase, la care de altfel nu va mai face nici o trimitere în jurnalele senectuţii. Deocamdată totul pare încă un pariu nejucat, o alegere deschisă, dar o alegere care trebuie făcută. Dumnezeu pare a fi un subiect existenţial. În mijlocul crizelor, al neuroasteniei, al viciului, un gând îl aduce mereu la echilibru, dragostea imensă a Ninei. În aceeaşi ordine de idei, a preocupării pentru autodefinire notează în septembrie 1942: „Cea mai cumplită disperare şi „angoisse“ am simţit-o în clipele când înţelegeam că anumite lucruri au trecut iremediabil, că orice s-ar întâmpla ele nu vor mai putea fi retrăite. Sentimentul acesta stă în centrul melancoliei şi deznădejdii mele.“1406

În 30 mai 1942 notează terminarea cărţii despre Salazar, care l-a preocupat în toată această perioadă. De ce a scris-o? De ce o carte despre dictatura unui profesor de economie? Pentru că volumul are un mesaj secret, conducerea trebuie asumată de elita spiritului, Salazar este un profesor, un om dedicat spiritului care a înţeles că patria are nevoie de el şi s-a supus, a dat ţării sale un drum, o cale spre stabilitate şi supravieţuire. E poate o aluzie la faptul că România ar fi trebuit condusă de Nae Ionescu, sau poate chiar de Mircea Eliade. În locul unei dictaturi millitare destul de primitive, care trebuie acceptată, date fiind condiţiile de război, România ar trebui poate să se îndrepte către un regim care sa-i asigure creşterea interioară şi supravieţuirea în concertul naţiunilor europene.

În iulie 1942 urmează un eveniment important, vizita în ţară după ce avusese loc audienţa la Salazar. Simplul comentariu al acestuia cu privire la „spiritul de front“ care ar trebuie să existe în ţară pentru a putea preîntâmpina sfârşitul războiului şi condiţiile viitoarei păci, nu poate fi luat cu adevărat ca un mesaj al lui Salazar pentru conducerea statului român. De altfel, nimeni dintre oficiali nu interpretează astfel audienţa, astfel că la Bucureşti, Eliade este