primit de Mihai Antonescu în urma unei intervenţii amicale, şi nu pe cale ierahică. Interesante sunt comentariile lui Eliade şi, mai ales, sentimentul, de data asta împărtăşit, că este considerat încă legionar : „Acasă, mă aşteptau mai mulţi prieteni, care s-au amuzat de întrevedere, dar care totuşi erau dezamăgiţi: speraseră că audienţa va avea un sens politic (Ică să încerce, prin mine, o înţelegere cu Legiunea)“1407Apoi: „Îmi continui ancheta mea printre prietenii legionari: ce s-a întâmplat, şi de ce, la 24 ianuarie? Mă conving tot mai mult că li s-a întins o cursă, în care au căzut ca nişte naivi. Observ că în burghezie a dispărut refrenul „jefuitorii-rebeli“. În fond, Emil Bulbuc are dreptate: „ Să mi se arate un singur legionar care s-a îmbogăţit sub regimul legionar“. Interesantă expresia prietenilor mei: „Aşa-zisa victorie a legionarilor de la 6 septembrie“.1408 Interesantă punere a problemei, „în burghezie“, o numire specifică unui antiburghez pasionat, unui legionar care abia încearcă să ascundă prezenţa urmelor unei pasiuni încă prezente. Eliade era conştient că trebuie să fie permanent atent şi duplicitar pentr a-şi putea păstra postul în diplomaţie, dacă era considerat un legionar activ, ar fi fost demis imediat sau poate chiar arestat. Deci nu putea risca. Urmărirea pe care o acuză la Bucureşti este foarte probabilă, dar mai puţin din partea Gestapo-ului, cât din partea SIS-ului, care trebuia să monitorizeze toate mişcările posibile ale legionarilor. În acelaşi interval nota: „Intervin episodic în discuţie, mărturisind că, deşi legionar, am suspendat orice judecată politică internă atâta timp cât durează războiul cu Rusia. Dinu îmi răspunde că războiul nu e decisiv. Că decisivă este problema morală – participarea sau nu la un stat care astăzi este condus de un Carol II, mâine de mareşal, poimâine de un soviet, şi a te strecura fără probleme de conştiinţă, spunându-ţi pur şi simplu că eşti „tehnician“. Răspunsul violent al lui Mircea, care-l acuză pe (Dinu) că Legiunea creează un nou dreyfusism“. 1409 Noica trebuia să fie probabil cel mai neconsolat dintre ei cu privire la eşecul Legiunii şi cu „armonizarea“ cu situaţia din ţară dominată de Antonescu. Legiunea părea o virtualitate neconsumată, o şansă prăbuşită printr-o simplă eroare de calcul şi dintr-o nefastă atitudine belicoasă a mareşalului. Legiunea putea deci reveni şi trebuia să revină pentru a împlini proiectul Căpitanului. Dar istoria îi va da dreptate lui Mircea Vulcănescu, Legiunea era un proiect sfârşit, ceea ce conta era supravieţuirea statului, deci eliminarea oricărei posibilităţi a războiului civil.1410 Eliade este totuşi parcimonios cu notele despre situaţia din ţară şi foarte succint în relatarea intervalului petrecut la Bucureşti fiind evidentă teama de repercusiuni, dacă jurnalul ar fi fost rechiziţionat cuprinzând mai multe şi mai transparente comentarii.

Legat de acest episod este foarte interesantă corespondenţa cu Ioan Petru Culianu din perioada în care acesta scria la monografia despre Eliade. Eliade este conştient că trebuie în continuare să-şi camufleze existenţa politică din tinereţe şi este extrem de interesat să-l ghideze pe Culianu astfel încât finalmente propria interpretare a faptelor să treacă şi discipolului care înota încă în confuzie şi ignoranţă. Eliade trebuie să fi înţeles că exerciţiul encomiastic al tânărului discipol risca să se dizolve în cunoaştere concretă, în dezvăluire şi pătrundere a camuflajului misteric al propriei existenţe. Aşa că îi scrie o scrisoare pe 10 ianuarie 1977 acestuia, care se afla deja în Olanda, în care îi face utile şi confidenţiale precizări biografice, dar toate în spiritul camuflării adevărului: „1942: în August, după o lungă audienţă la Salazar, plec pentru zece zile la Buc..Aş putea spune că aveam un „mesaj“ pentru Generalul Antonescu. Pe „foarte departe“. Salazar îi spunea asta: forţa D-tale este armata; atunci de ce o distrugi la Cotul Donului şi în Caucaz? În locul D-tale, eu aş păstra cât mai multe divizii acasă, pentru mai târziu… Salazar „a înţeles că am înţeles mesajul“ când a aflat că, a doua zi, după audienţă, luasem avionul pentru Bucureşti. Evident, Gestapoul şi Serv. Secret român m-au luat în primire de la aeroport. În audienţa la Ică, am făcut imprudenţa că i-am transmis „mesajul“ pentru General. Aşa că, n-am mai ajuns să-l văd pe „Conducător“. (De altfel, cinstit cum era, n-ar fi urmat sfatul lui S. şi ar fi continuat să participe cu entuzism la campania din Rusia. În acea vară, probabil că încă credea în victoria Germaniei). Nu cred că este necesar de a aminti că nu l-am putut vedea pe Mihail Sebastian. (Nu l-am putut vedea nici pe Maniu, Brătianu etc.)“.1411Explicaţia este totalmente contrafactuală, nu a existat nici un „mesaj“ de la Salazar, vizita la Bucureşti era de mult programată, nici vorbă să-l fi primit Generalul, Ică l-a primit la intervenţia unui cunoscut comun celor doi, iar vizitele la şefii opoziţiei sunt ficţiune curată. Pe Mihail Sebastian nici nu mai avea de ce să-l vadă, prietenia lor era demult apusă. Eliade este aici în plin exerciţiu de autoficţionalizare a existenţei pentru a reuşi să îndepărteze încă o dată orice apropiere de miezul fierbinte al secretului său existenţial, poziţia legionară avută în tinereţe. Există aici o adevărată fugă pentru a ascunde cât mai mult din această tinereţe frământată, Eliade era realmente convins că orice recunoaştere a tribulaţiilor din tinereţe l-ar ucide ca persoană publică, i-ar distruge cariera, ar deveni un cadavru viu. Această posibilitate i-a dictat tot timpul această tactică de-a nega totul, de ascunde totul sau a pune pe toată lumea pe piste false. Probabil că şi imposibilitatea de a se decide să aibă o poziţie publică critică la adresa Bucureştiului a venit tot de aici, de la spaima de a nu fi expus public în faţa întregii lumi ca un fascist impenitent, ca un strigoi al trecutului totalitar. Într-o lume dominată de o intelectualitate marxistă sau marxizantă, o lume în care tribunalele savante sau cele populare funcţionau neîncetat, spaima lui Eliade nu era fără temei.