În ianuarie 1978, Eliade revine asupra chestiunilor delicate: „Trebuie să recunosc: referinţa la C.Z.C. nu mă încântă, pentru că poate da loc la «confuzii». (Asta îi reproşam şi lui Scagno: simpatia faţă de Legiune a fost indirectă, prin Nae Ionescu, şi n-a avut nici o influenţă în gândirea şi scrierile mele; a fost doar pretextul de a-mi pierde Conferinţa la Univ. din Bucureşti, şi, mai ales, de a fi calomniat între anii 1944-1968, în ţară şi în străinătate…). În privinţa lui C.Z.C. nu ştiu ce să cred; a fost, desigur cinstit şi a izbutit să trezească o generaţie întreagă; dar, lipsit de spirit politic, a provocat cascada de represiuni (Carol II, Antonescu, comunişti) care a decapitat întreaga generaţie pe care o «trezise»… Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare şi nici un portret la lui C.Z.C.. Documentele la îndemână sunt insuficiente. În plus, o atitudine „obiectivă“ poate fi fatală autorului. Astăzi nu sunt acceptate decât apologiile (pentru un număr infim de fanatici, de toate naţiile) sau execuţiile (pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani). După Buchenwald şi Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie «obiectivi»“.1412 Eliade încearcă încă o dată să explice inexplicabilul, pentru că fără a oferi date reale despre perioada sa legionară, totul rămâne într-o confuzie groasă. Totuşi, se pare că simte că Culianu se aproprie şi el, ca şi alţii, de aflarea unui secret important, apropierea sa de cercurile legionare, poate chiar aflarea a mai mult decât atât. Comentarea rolului în epocă a lui Codreanu nu este lipsită de interes, deşi este cenzurată şi evazivă. Ce înseamnă a trezi o generaţie întreagă?! A trezi la ce, pentru ce? Nimic clar. A cerceta obiectiv realitatea epocii, a ajunge la un diagnostic obiectiv este mai dagrabă inteligibil, pentru că este înscrisă aici dorinţa legitimă a lui Eliade, şi a altora de altfel, ca dreapta europeană să nu fie judecată numai cu datele postbelice, ci şi cu date antebelice, în sensul în care nu întreaga dreaptă europeană antebelică a fost totalitară, antisemită şi fascistă. Pe de altă parte, pare că Eliade implică şi că dosarul epocii interbelice nu mai poate fi judecat cu obiectivitate după război, când învingătorii rescriu istoria aşa cum le place. Ar intra aici, desigur, dosarul democraţiilor interbelice eşuate, laşitatea europenilor în faţa Germania, colaboraţionismul cu URSS, care nu era cu nimic mai puţin criminală decât Germania lui Hitler şi mai puţin vinovată pentru dezastrul Europei etc. Toate acestea, implică Eliade, sunt astăzi de nespus, nimeni nu la va accepta, trebuie să fie aşteptate circumstaţe istorice mai favorabile.

La întoarcerea din ţară se opreşte la Berlin, unde se întâlneşte cu Carl Schmitt, ocazie pentru a-l cunoaşte pe maestrul german al lui Nae Ionescu şi pentru începerea unei legături pe care o va putea relua abia după război, pe calea corespondenţei. Carl Schmitt, la rândul său, va face o vizită la Lisabona, peste doi ani, unde cei doi se vor reîntâlni.1413

La 5 septembrie 1942 găsim o foarte interesantă notă despre sine care spune multe despre propria sa personalitate: „De fapt, tragedia vieţii mele se poate reduce la această formulă: sunt un păgân, un perfect păgân clasic, care încerc să mă creştinez. Pentru mine, ritmurile cosmice, simbolurile, semnele, magia, erotica – există mai mult şi mai „imediat“ decât problema mântuirii. Dar cea mai bună parte am închinat-o acestei probleme, fără să pot face un singur pas înainte“.1414Eliade recunoaşte aici cu o sinceritate liminară problema spirituală cu care se confruntă, o natură generoasă care îi interzice accesul la problematica majoră a creştinătăţii, mântuirea. Apoi în 26 septembrie: „ Religiozitatea mea: Foarte rar simt nevoia prezenţei lui Dumnezeu. Nu mă rog şi nici nu ştiu să mă rog. Când intru într-o biserică, fac eforturi să mă rog. Dar nu-mi dau seama dacă reuşesc. Dar adesea am crize religioase: dorinţe de izolare, de contemplaţie departe de lume. Disperare. Dorinţă (şi speranţă) de ascetism. Ceea ce e permanent: pasiune pentru formele obiective, eterne, ale religiei – pentru simbol, rit, mit. Cred că vocaţia mea religioasă se realizează pe această cale: a arăta validitatea experimentală a lucrurilor considerate moarte. Pentru mine, o spirală, bunăoară, sau un „arbore al vieţii“ este tot atât de plin de sacralitate ca şi o icoană. Am mai ales acces la formulele metafizice ale religiozităţii. Eu „trăiesc“ aceste formule în aparenţă seci şi rigide“.1415

Deci fără a avea acces la experienţa mistică personală poate înţelege şi distinge miza metafizică a sacrului: „Problema sacrului (deci problema religioasă) este problema fundamentală a cunoaşterii. Altul, celălalt – este, de fapt, obiectul“.1416 Funcţia metafizică de savant odată asumată definitiv îşi notează viziunea despre marea sa carte viitoare: „ De aceea, Introducerea pe care o voi scrie va avea o valoare revoluţionară, pentru că arăt permanenţa aşa-numitei „metafizici“ în gesturi şi rituri străvechi; identific pe Socrate sau Platon de cel puţin zece ori pe planul religios“.1417

Cu toate acestea, Eliade revine şi în 6 ianuarie 1943 notează: „ Uneori mă sperii cât de mult şi de adânc înţeleg realităţile post-mortem. Aproape că nu mai am curajul şi nici mijloacele lexicale ca să le comunic. Văd lucruri pe care foarte puţini moderni lucizi le pot atinge. Ceea ce se întâmplă după moarte îmi este, într-un oarecare sens, cunoscut. Îndeosebi mă obsedează o imagine, pe care mi-e peste putinţă să o descriu, prin care am ghicit cum sufletele celor de demult morţi se „odihnesc“, retopindu-se în strămoşi, în arhetipuri“. 1418 O frază jüngeriană.

În jurnalul romanului Viaţă nouă va nota pe data de 8 septembrie 1942: „Uneori, sentimentul măreţiei fără egal a operei