biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Recviem pentru o călugăriță carte online gratis carti pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Recviem pentru o călugăriță carte online gratis carti pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 36 37 38 ... 71
Mergi la pagina:
fost populată cu un fel de creaturi, dintre care jumătate să fie mute, nu ar mai fi avut nimic altceva de făcut decât să asculte, nici n-ar mai fi fost în stare să evite să trebuiască să asculte la cealaltă jumătate, şi atunci n-ar mai fi existat nici războaie. Şi asta era ceea ce avea Temple: cineva plătit cu săptămâna doar ca să asculte, ceea ce ai fi putut crede că ar fi fost de ajuns; şi pe urmă a venit celălalt copil, bebeluşul, sacrificiul de la început condamnat (deşi, fireşte, nu ştim asta încă) şi ai fi crezut atunci că asta sigur era destul, că acum chiar şi Temple Drake s-ar fi crezut în siguranţă, cineva în care să se poată avea încredere, având două – cum le spun marinarii? a, da, ancore fixe – acum. Numai că nu a fost de ajuns. Pentru că Hemingway avea dreptate. Vreau să spun fa… femeia din cartea lui. Tot ce ai de făcut este să refuzi să accepţi. Numai că trebuie să… refuzi…

 

STEVENS

Acum, scrisorile…

 

GUVERNATORUL

(privind-o pe Temple)

Taci, Gavin.

 

STEVENS

Nu, am să vorbesc eu acum o vreme. Vom rămâne chiar la metafora asta sportivă şi o să spunem că e o cursă cu ştafetă, cu membrii seniori ai echipei purtând lucrul acela… ştafeta, creanga, mlădiţa, puietul, copacul – cum ai vrea să-i spui lemnului aceluia simbolic, în susul a ceea ce mai rămâne din dealul simbolic.

(luminile tremură, se întunecă vag, pe urmă cresc iarăşi în intensitate, rămân constante, ca şi cum ar fi fost un semnal, un avertisment)

Scrisorile. Şantajul. Şantajistul era fratele mai mic al lui Red – un criminal, bineînţeles, dar cel puţin o fiinţă omenească.

 

TEMPLE

Nu! Nu!

 

STEVENS

(către Temple)

 

Taci şi tu din gură. Urcăm doar o colină, nu trecem peste vreo prăpastie. Pe lângă asta e vorba aici doar de un beţigaş. Nu scrisorile au fost la început. Primul lucru a fost recunoştinţa. Şi acum am ajuns chiar şi la soţ, nepotul meu. Şi când spun „trecutul” vreau să spun partea aceea din el pe care soţul o cunoaşte până acum, şi care după toate aparenţele era de ajuns în aprecierile lui. Pentru că nu a trecut mult până când ea a descoperit, şi-a dat seama, că ea urma să-şi petreacă o bună parte din restul zilelor ei (şi nopţilor încă) fiind iertată pentru asta; nu numai aducându-i-se constant aminte – adică, poate că nu aducându-i-se aminte la modul specific, dar să spunem fiind făcută – menţinută – conştientă de lucrul acesta pentru a fi iertată de el astfel ca ea să poată fi recunoscătoare celui care o iartă, dar şi trebuind să folosească din ce în ce mai mult din tactul pe care-l va fi având – şi din răbdarea pe care probabil că nici nu ştia că o are, pentru că până atunci ea nu avusese niciodată prilejul să aibă nevoie de răbdare – să facă recunoştinţa – cu care probabil ea avea la fel de puţină experienţă câtă avusese şi cu răbdarea – acceptabilă pentru a putea întâmpina, împlini criteriile pretenţioase ale celui care o ierta. Dar ea nu-şi făcea prea multe griji pentru asta. Soţul ei – nepotul meu – făcuse ceea ce el considera probabil supremul sacrificiu pentru a-şi expia partea sa din trecutul ei; ea n-avea îndoieli în ce priveşte capacitatea ei de a continua să livreze gradul oricât de mult sporind de recunoştinţă pe care apetitul – sau capacitatea – crescânde ale celui intoxicat de această recunoştinţă le-ar fi cerut, în schimbul sacrificiului pe care, aşa credea ea, ea îl acceptase pentru aceleaşi raţiuni de recunoştinţă. Pe lângă aceasta, ea mai avea încă picioarele şi ochii; putea să plece pe jos, să scape din asta în orice clipă ar fi dorit, chiar dacă trecutul ei ar fi putut să-i arate că ea probabil nu s-ar fi folosit de putinţa ei de a intra în locomoţie pentru a scăpa de ameninţare şi de primejdie. Accepţi asta?

 

GUVERNATORUL

Foarte bine. Continuă.

 

STEVENS

Pe urmă ea a descoperit că acel copil – primul – era pe drum. În primul moment ea trebuie să fi trăit ceva aproape ca o clipă de delir. Acum nu mai putea evada, scăpa; aşteptase prea mult. Dar era mai rău decât atât. Era ca şi cum ar fi înţeles pentru prima dată că tu – oricine – trebuie, sau în orice caz ai putea trebui, să plăteşti pentru propriul tău trecut; că trecutul este ceva de genul unei poliţe, unei note în care te angajezi prin promisiune, cu o clauză-truc în el care, atâta vreme cât nimic nu iese din normal, poate fi satisfăcută în chipul unei înţelegeri corecte, dar pe care soarta sau norocul sau şansa o poate deodată impune asupra ta fără avertismente prealabile. Adică, ea ştiuse, acceptase asta toată vremea şi nu se mai gândise la clauza asta pentru că ştia că-i poate face faţă, era invulnerabilă la ea prin simpla ei integrare, prin situaţia ei de femeie. Însă acum avea să fie un copil, fragil şi lipsit de apărare. Dar nu renunţi niciodată la speranţă, ştii asta, nici chiar după ce îţi dai seama în cele din urmă că oamenii nu numai că pot îndura orice, ci că probabil vor trebui să îndure, astfel că probabil chiar înainte ca momentul acela de panică şi de delir să fi avut timp să se risipească, ea a găsit o speranţă: care era însă – şi inocenţa şi fragilitatea şi lipsa de apărare a copilului: că Dumnezeu – dacă există vreun Dumnezeu – avea să-l apere pe copil – nu pe ea; ea nu cerea îndurare şi nici nu-şi dorea asta; ea putea face faţă, sau face faţă sau îndura, însă copilul ieşit din poliţa aceea a trecutului ei – pentru că era inocent, chiar dacă ea ştia mai multe, întreaga observaţie şi experienţă a ei arătându-i că Dumnezeu sau nu voia sau nu putea – oricum, nu o făcea – salva inocenţa doar din cauză că

1 ... 36 37 38 ... 71
Mergi la pagina: