era inocentă; că atunci când El spunea „Lăsaţi copiii să vină la mine”, El voia să spună exact asta: El voia să spună să sufere; că adulţii, părinţii, cei bătrâni în păcat şi în stare de păcat, trebuie să fie gata şi să vrea – de fapt chiar să fie dornici de asta – să sufere în orice moment, ca anume copiii mici să vină la El fără spaime, fără frică, fără pată. Accepţi asta?

 

GUVERNATORUL

Continuă.

 

STEVENS

Astfel că cel puţin ea a avut linişte. Nu speranţă: linişte. Era ceva precar, fireşte, un echilibru, dar ea ar fi putut merge şi pe o frânghie. Era ca şi când ea ar fi încheiat nu un târg, ci un armistiţiu cu Dumnezeu – dacă exista vreun Dumnezeu. Nu încercase să trişeze; nu încercase să evadeze din faţa notei aceleia cu promisiunea provenind din trecutul ei punând în cale cecul în alb al inocenţei unui copil – se născuse acum, un băiat, un fiu, moştenitorul soţului ei şi al ei. Ea nu încercase să împiedice copilul: pur şi simplu nu se gândise la sarcină în legătură cu toate astea, întrucât fusese nevoie de faptul fizic al sarcinii ei ca să-i dezvăluie existenţa acelei note cu promisiunea, purtând semnătura ei postdatată. Şi întrucât Dumnezeu – dacă exista un Dumnezeu – trebuie să fi fost conştient de asta, atunci şi ea trebuia să-şi poarte partea ei în acest târg nemaicerând de la El un al doilea prilej întrucât El – dacă exista unul – avea cel puţin să joace cinstit, avea cel puţin să fie un gentleman. Şi asta?

 

GUVERNATORUL

Continuă.

 

STEVENS

Aşa că în ce priveşte cel de al doilea copil, poţi să alegi singur versiunea care-ţi convine. Poate că a fost prea ocupată cu ei trei ca să mai fie destul de atentă: între ei trei – fatalitatea, soarta, trecutul; târgul cu Dumnezeu; iertarea şi recunoştinţa. Aşa cum spune scamatorul, prestidigitatorul, nu cu cele trei nesimţitoare şi oricând de înlocuit măciuci sau mingi indiene, ci cu trei bulbi de sticlă umpluţi cu nitroglicerină şi neavând nici destule mâini pentru unul singur măcar: o mână cu care să oferi răscumpărarea şi alta cu care să primeşti iertarea şi o a treia de care e nevoie ca să oferi recunoştinţa, şi încă o a patra mână din ce în ce mai imperativă pe măsură ce trece timpul pentru a presăra în doze continue şi constant crescânde puţin câte puţin mai mult zahăr şi raţionamente despre recunoştinţă pentru a o menţine de ajuns de uşor de înghiţit pentru cel care trebuia s-o înghită – că poate: pur şi simplu nu a avut de ajuns timp să fie destul de cu grijă, sau poate a fost disperarea, sau poate asta a fost atunci când soţul ei a respins prima dată sau a implicat sau oricum a contestat – orice va fi fost – paternitatea fiului său. Oricum, ea era însărcinată iarăşi, îşi încălcase cuvântul, îşi distrusese talismanul, şi ea probabil că ştia cu cincisprezece luni înaintea scrisorilor că acesta era sfârşitul, şi când a apărut bărbatul cu vechile scrisori ea probabil că nici n-a mai fost surprinsă; se întrebase doar de cincisprezece luni încoace ce formă avea să ia fatalitatea. Şi acceptă şi asta…

 

Luminile pâlpâie şi se întunecă şi mai mult, apoi rămân constante în punctul acesta.

 

Şi uşurare de asemenea. Pentru că în sfârşit se terminase; acoperişul se năruise, avalanşa trecuse cu urletul ei; chiar şi neajutorarea şi neputinţa se sfârşiseră acum, pentru că acum chiar şi vechea fragilitate a oaselor şi cărnii nu mai constituia un factor – şi, cine ştie? din cauza acelei fragilităţi, un fel de mândrie, un triumf; aşteptai distrugerea: ai dăinuit; era inevitabilă, de neocolit, nu mai aveai nicio speranţă. Cu toate acestea, nu numai că te crispai, te chirceai, cu tot capul, viziunea îngropate în braţele tale; nu mai pândeai oprirea aceea suspendată toată vremea, e adevărat, dar asta nu din cauză că te-ai fi temut de ea ci pentru că erai prea preocupat să-ţi aşezi un picior înaintea celuilalt, niciun moment cu adevărat ezitând, şovăind, chiar dacă ştiai că e în zadar – triumf în însăşi fragilitatea de care nu mai e nevoie să te ocupi acum, pentru motivul că totul, cel mai rău lucru pe care catastrofa ţi-l poate face, este să strivească şi să abolească fragilitatea; tu ai fi fost cel mai bun, tu ai desfiinţat chiar şi catastrofa, i-ai supravieţuit, ai silit-o să se mişte ea întâi din loc; nici măcar n-ai sfidat-o, nici măcar dispreţuitor: cu nicio altă unealtă sau armă decât acea fragilitate nevrednică ai ţinut dezastrul la distanţă aşa cum cu o mână ai putea sprijini baldachinul de mătase fără greutate al unui pat, timp de şase ani lungi, în timp ce el, cu toată greutatea şi puterea lui, nu ar mai putea prelungi obliterarea fragilităţii tale mai mult de cinci sau şase secunde; şi chiar şi în timpul acestor cinci sau şase secunde tot tu ai fi învingătorul, întrucât întreg lucrul acela de care ea – catastrofa – te-ar fi putut lipsi, tu însuţi îl lepădaseşi cu şase ani înainte ca fiind, inerent şi din cauza propriei sale fragilităţi, fără nicio valoare.

 

GUVERNATORUL

Şi acum, bărbatul acela.

 

STEVENS

M-am gândit c-ai să observi şi asta. Chiar şi primul din ei ieşea în evidenţă ca un deget cu vânătaie. Da, el…

 

GUVERNATORUL

Primul ce?

 

STEVENS

(după un moment, îl priveşte pe guvernator)

Primul bărbat: Red. Tu chiar nu te pricepi deloc la femei? Eu nu l-am văzut niciodată pe Red şi nici pe următorul, fratele lui, dar toţi trei, ceilalţi doi şi soţul ei, probabil că arată suficient de asemenea unul altuia sau acţionează suficient de asemănător – poate pur şi simplu prin faptul că ridică revendicări suficient de imposibil de îndeplinit din partea ei sau prin faptul că sunt atraşi de ea suficient de tare pentru a accepta, a risca nişte condiţii aproape incredibile – ca să-i poţi lua drept veri primari cel puţin. Tu unde ai trăit toată viaţa