GUVERNATORUL

Foarte bine. Bărbatul acela.

STEVENS

La început, lucrul la care se gândea el, pentru care-şi făcea planuri, de care era interesat, spre care tindea erau banii – să ia bani pe scrisori şi s-o şteargă, să plece dracului cât mai departe. Fireşte, chiar la sfârşit, tot ce urmărea el cu adevărat tot banii erau, nu numai după ce constatase că ar fi trebuit s-o ia şi pe ea şi copilul de asemenea ca să-i obţină, dar chiar şi când se părea că tot ce avea să obţină el, cel puţin o vreme, era doar o nevastă fugită de acasă şi un bebeluş de şase luni. De fapt, eroarea lui Nancy, gestul ei cu adevărat fatal în acea noapte fatală şi tragică a fost că nu i-a dat şi banii şi bijuteriile lui când a descoperit unde le ascunsese Temple, şi să ia scrisorile şi să scape de el pentru totdeauna, în loc să ascundă banii şi bijuteriile de Temple şi ea la rândul ei – ceea ce Temple însăşi a crezut după toate aparenţele, întrucât ea – Temple – i-a spus o minciună în ce priveşte câţi bani erau, spunându-i că ar fi fost doar două sute de dolari, când în realitate erau aproape două mii. Aşa că ar fi spus că el voia banii într-adevăr, şi exact şi câţi, şi cât de mult îi voia, ca să se învoiască să plătească preţul acesta pentru ei. Sau poate că el era înţelept – „isteţ”, ar fi spus el – mai presus de anii şi vremea sa, şi fără să fi plănuit de fapt asta în felul acesta, inventa în realitate o metodă nouă şi sigură de răpire de copii: adică să răpească o victimă adultă în stare să semneze propriile ei cecuri – de asemenea şi cu un copil mic în braţe ca să adauge puterii de convingere – şi nu forţând-o ci de fapt convingând-o să meargă cu el din proprie iniţiativă şi apoi – încă pe cale paşnică – să extragă banii mai târziu în toată liniştea, folosind bunăstarea vulnerabilă a copilaşului ca un punct de sprijin pentru pârghie. Sau poate că ne înşelăm amândoi şi amândoi ar trebui să-i acordăm credit – cât de puţin – acolo unde creditul – cât de puţin – se cuvine să fie acordat, întrucât banii fuseseră la început şi în cazul ei lucrul principal, deşi el probabil că mai credea în continuare că ar fi fost vorba de bani chiar în clipa aceea când, după ce-şi strânsese laolaltă bijuteriile şi descoperise unde-şi ţinea soţul ei cheile de la casa de bani (şi îmi închipui că o şi deschisese într-o noapte după ce soţul ei era în pat adormit şi numărase banii de acolo sau cel puţin se încredinţase că sunt bani acolo sau oricum că acea cheie avea să deschidă cu adevărat casa de bani), ea se regăsise încă încercând să-şi explice de ce nu plătise pur şi simplu banii să ia scrisorile şi să le distrugă şi astfel să se scape pentru totdeauna de acel acoperiş al lui Damocles. Ceea ce a fost exact ceea ce nu a făcut ea. Pentru că Hemingway – fata aceea a lui – avea completă dreptate: tot ce ai de făcut este să refuzi să accepţi asta. Numai că trebuie să ţi se spună dinainte cu toată sinceritatea şi adevărul ce anume trebuie să refuzi; zeii îţi datorează asta – cel puţin o imagine limpede şi o alegere limpede. Nu să te laşi păcălit de… cine ştie? probabil chiar de blândeţe, într-un fel, îndărăt acolo la acele după-amiezi sau ce-or fi fost la Memphis… foarte bine: luna de miere, chiar şi cu un martor; în cazul acesta în mod sigur lipsea ceva mult mai bun, şi într-adevăr, cine ştie? (eu sunt Red acum, el vorbeşte) chiar şi puţină evlavie, speranţă neîncrezătoare, uimire neîncrezătoare, chiar şi puţin cutremur la atâta noroc, atâta noroc căzând din chiar cerul de sus, în îmbrăţişarea lui; cel puţin (acum Temple vorbeşte) nu era o bandă; chiar şi violul devenind tandru: numai unul singur, un individ, cu putinţă încă de refuzat, dându-i ei cel puţin (de data asta) impresia de a fi curtată pentru prilejul de a spune Da întâi, lăsând-o chiar să creadă că ar putea spune fiecare dintre răspunsuri – da sau nu. Îmi închipui că el (cel nou, şantajistul) chiar şi arăta asemenea fratelui său – un Red mai tânăr, Red cel cu câţiva ani chiar înainte ca ea să-l fi cunoscut, şi – dacă ai vrea să-mi permiţi – mai puţin pătat, astfel că într-un fel s-ar fi putut să i se pară ei că aici în sfârşit chiar şi ea ar fi putut lepăda de pe ea, năpârli, cei şase ani de murdărie ai luptei şi remuşcărilor şi spaimei fără folos. Şi dacă asta e ceea ce ai vrut să spui, atunci ai şi dreptate: un bărbat, cel puţin un bărbat, după şase ani de acest fel de iertare care înjoseşte nu numai pe cel iertat dar şi recunoştinţa celui iertat – un om rău, fireşte, un criminal în intenţie indiferent de cât de limitate i-ar fi putut fi prilejurile până în clipa aceea; şi în stare de şantaj, vicios şi nu numai competent, ci şi menit să aducă nimic altceva decât rău şi dezastru şi ruină pentru oricine de ajuns de nebun ca să intre în orbita lui, să-şi pună soarta la un loc cu a lui. Însă – prin comparaţie, acei şase ani de comparaţie – cel puţin un bărbat – un bărbat atât de singur, de dur şi de nemilos, atât de impecabil în amoralitatea lui, încât să aibă un fel de integritate, de puritate, care nu numai că n-ar fi avut niciodată nevoie şi nici n-ar fi intenţionat să ierte cuiva ceva, dar nici nu şi-ar fi dat seama niciodată că cineva s-ar fi aşteptat din partea lui să ierte ceva cuiva; care nici nu şi-ar fi dat osteneala să o ierte pe ea dacă i-ar fi trecut vreodată