Breuer ştia că Mathilde se referea la Bertha, dar nu numai la Bertha: ea obiectase adesea la faptul că el nu reuşea să-şi delimiteze în mod rezonabil timpul petrecut cu pacienţii. Pentru el, devotamentul faţă de pacient era inviolabil. O dată ce prelua un pacient, nu se dădea niciodată în lături să-i ofere acelei persoane tot timpul şi energia pe care le considera necesare. Tarifele lui erau mici, iar pacienţilor cu greutăţi financiare nu le lua nimic. Uneori, Mathilde simţea că trebuie să-l protejeze pe Breuer de el însuşi – asta dacă ajungea să beneficieze şi ea de o parte din timpul şi atenţia lui. ' – Ceilalţi, Mathilde?

  — Ştii ce vreau să spun, Josef. Evita încă să pronunţe numele Berthei. O soţie poate înţelege, desigur, unele lucruri. Acel Stamtntisch al tău de la cafenea – ştiu că trebuie să ai un loc unde să-ţi întâlneşti prietenii – tarocul, porumbeii din laboratorul tău, şahul. Dar în rest – de ce să te consumi atât de mult în mod inutil?

  — Când? La ce te referi?

  Breuer ştia că nu făcea decât să conducă lucrurile în mod pervers spre o confruntare neplăcută.

  — Gândeşte-te cât timp îi consacrai domnişoarei Berger. Cu excepţia Berthei, acesta – dintre toate exemplele pe care le-ar fi putut da Mathilde – era cel care în mod garantat îl irita cel mai mult. Eva Berger, fosta lui asistentă, lucrase pentru el vreo zece ani, din ziua în care începuse practica. Relaţia lui neobişnuit de strânsă cu ea îi provocase Mathildei aproape tot atâta consternare ca şi relaţia cu Bertha. De-a lungul anilor petrecuţi împreună, între Breuer şi asistenta lui se dezvoltase o prietenie care depăşea poziţiile lor profesionale. Adesea îşi făceau confidenţe despre lucruri profund personale; iar când erau singuri se adresau unul altuia pe numele mic – probabil că erau singurul cuplu doctor-asistentă care făceau asta, dar aşa-i plăcea lui Breuer.

  — întotdeauna ai înţeles greşit relaţia dintre mine şi Frăulein Berger, răspunse Breuer pe un ton îngheţat. Şi astăzi regret că te-am ascultat. Faptul că am concediat-o rămâne una din marile greşeli ale vieţii mele.

  Cu şase luni în urmă, în ziua fatală în care amăgitoarea Bertha anunţase că era însărcinată cu Breuer, Mathilde îi ceruse nu numai să abandoneze cazul Berthei, ci şi s-o concedieze pe Eva Berger. Mathilde era furioasă şi umilită şi voia să elimine orice urmă a Berthei din viaţa ei. Şi a Evei, pe care Mathilde, ştiind că soţul ei discuta totul cu asistenta lui, o privea ca pe un complice în toată povestea aceea îngrozitoare cu Bertha.

  În timpul acelei crize, Breuer era atât de copleşit de remuşcări, atât de umilit şi se acuza atât de mult, încât cedase tuturor cererilor Mathildei. Deşi ştia că Eva era doar o victimă, nu putuse găsi curajul de a o apăra. Chiar a doua zi, nu numai că transferase unui coleg îngrijirea Berthei, dar o şi concediase pe nevinovata Eva Berger.

  — îmi pare rău că am amintit de asta, Josef. Dar ce să fac dacă te văd îndepărtându-te tot mai mult de mine şi de copii? Când îţi cer ceva nu este pentru a te hărţui, ci pentru că eu – noi – îţi dorim prezenţa. Consideră asta un compliment, o invitaţie. Mathilde îi zâmbi.

  — îmi plac invitaţiile – dar detest ordinele! Breuer îşi regretă imediat cuvintele, dar nu ştia cum să şi le retragă. îşi termină micul dejun în tăcere.

  Nietzsche sosise cu cincisprezece minute înaintea întâl-nirii de la ora douăsprezece. Breuer îl găsi şezând liniştit într-un colţ al sălii de aşteptare, cu pălăria lui de fetru verde cu boruri mari pe cap, cu haina încheiată până la gât, cu ochii închişi. Pe când intrau în cabinet şi se instalau în fotoliile lor, Breuer încercă să-l facă să se simtă în largul lui.

  — Vă mulţumesc că mi-aţi încredinţat exemplarele personale ale cărţilor dumneavoastră. Dacă vreuna dintre însemnările pe margine conţine material confidenţial nu trebuie să vă temeţi – nu vă pot descifra scrisul. Aveţi un scris de medic – aproape la fel de ilizibil ca şi al meu! V-aţi gândit vreodată la o carieră în medicină?

  Când Nietzsche ridică doar capul la mica glumă a lui Breuer, acesta continuă, curajos:

  — Dar permiteţi-mi să fac câteva comentarii asupra excelentelor dumneavoastră cărţi. N-am avut timp să le termin ieri, dar am fost fascinat şi răscolit de multe pasaje.

  Scrieţi extraordinar de bine. Editorul dumneavoastră nu este numai leneş, ci şi prost: sunt cărţi pe care un editor ar trebui să le susţină cu preţul vieţii.

  Din nou Nietzsche nu răspunse, înclinând doar uşor capul pentru a primi complimentul. Atenţie, se gândi Breuer, poate că e jignit şi de complimente!

  — Dar să trecem la treburile noastre, domnule profesor. Iertaţi-mi flecăreala. Haideţi să discutăm starea dumneavoastră medicală. Pe baza rapoartelor medicilor pe

  * care i-aţi avut înainte şi a analizelor şi studiilor mele de laborator, sunt sigur că boala dumneavoastră principală este hemicrania, sau migrena. Presupun că aţi mai auzit asta – doi dintre medicii dumneavoastră anteriori o menţionează în notele lor de consultaţie.

  — Da, şi alţi medici mi-au spus că am dureri de cap cu caracteristici ale migrenei: dureri mari, adesea într-o singură parte a capului, precedate de câteva fulgerări de lumină şi însoţite de vomă. Asta am cu siguranţă. Dumneavoastră folosiţi termenul într-un sens mai larg, domnule doctor?

  — Poate. S-au făcut câteva progrese în înţelegerea migrenei – pronosticul meu este că generaţia următoare o va putea controla complet. Unele dintre cercetările recente se adresează celor trei întrebări pe care le-aţi pus cu privire la ea. Pentru prima, dacă vă este sortit să suferiţi toată viaţa de aceste crize cumplite, datele arată că în cele mai multe dintre cazuri migrena devine mai puţin puternică pe măsură ce pacientul înaintează în