că din fondurile publice nu va fi întreţinută nici o şcoală în care nu se predă învăţătura biblică şi, drept consecinţă inevitabilă, că nu se va da nici o funcţie publică altcuiva decât celor care sunt creştini adevăraţi sau, cel puţin, se dau drept creştini. Se relatează că un subsecretar de stat ar fi declarat într-un discurs ţinut în faţa alegătorilor săi: „Tolerarea credinţei lor“ (credinţa a o sută de milioane de supuşi britanici), „o superstiţie pe care ei o numesc religie, de către guvernul britanic, a avut efectul de a întârzia răspândirea renumelui Angliei şi de a împiedica salutara dezvoltare a creştinismului... Toleranţa a fost marea piatră de temelie a libertăţilor religioase din ţara noastră; dar nu trebuie să lăsăm pe nimeni să abuzeze de acest preţios cuvânt, toleranţă.“ În interpretarea sa, „el însemna deplina libertate a tuturor, libertatea de cult, în rândurile creştinilor, care aveau aceeaşi credinţă. Însemna toleranţă faţă de toate sectele şi confesiunile creştinilor care credeau într-un unic mântuitor“. Doresc să atrag atenţia asupra faptului că un om considerat apt să îndeplinească o funcţie înaltă în conducerea ţării noastre susţine doctrina conform căreia toţi cei care nu cred în caracterul dumnezeiesc al lui Cristos se află dincolo de limitele toleranţei. După o atare probă de neghiobie, cine oare ar mai putea nutri iluzia că vremea persecuţiilor religioase a trecut şi nu se va mai întoarce niciodată?

Capitolul III DESPRE INDIVIDUALITATE, CA UNUL DINTRE ELEMENTELE BUNEI STĂRI

Am vorbit până aici de motivele care fac imperios necesară libertatea fiinţei umane de a-şi forma opinii şi de a le exprima fără nici o rezervă, precum şi de urmările păgubitoare pentru natura intelectuală, iar prin aceasta şi pentru cea morală a omului, atunci când această libertate nu este acordată sau măcar afirmată în ciuda tuturor interdicţiilor. Să cercetăm acum dacă nu cumva aceleaşi motive impun ca oamenii să aibă şi libertatea de a acţiona conform cu opiniile lor, de a le transpune în viaţă fără nici o oprelişte, fie ea fizică sau morală, din partea semenilor lor, atâta timp cât o fac doar pe propriul lor risc. Această ultimă clauză este, bineînţeles, indispensabilă. Nimeni nu pretinde că acţiunile ar trebui să fie la fel de neîngrădite ca şi opiniile. Dimpotrivă, chiar şi opiniile îşi pierd imunitatea atunci când împrejurările în care sunt exprimate sunt de aşa natură încât fac din exprimarea lor o instigare efectivă la comiterea unor fapte reprobabile. Opinia că negustorii de grâne sunt cei care îi înfometează pe săraci sau că proprietatea privată este un furt se cuvine să nu fie stingherită atunci când circulă doar prin presă, însă ea poate atrage după sine, pe drept cuvânt, o pedeapsă atunci când este exprimată oral în faţa unei mulţimi întărâtate adunate în jurul casei unui negustor de grâne sau când ea este înscrisă pe o pancartă agitată în văzul aceleiaşi mulţimi. Faptele, de orice fel, care, fără nici o îndreptăţire, aduc prejudicii altora, pot fi – şi în cele mai importante cazuri acest lucru este absolut necesar – ţinute sub control prin dezaprobare, iar la nevoie chiar prin intervenţia activă a oamenilor. Libertăţii individului trebuie să i se pună aici o limită; el nu trebuie lăsat să pricinuiască rău celorlalţi. Dar dacă el nu-şi îngăduie să-i stingherească pe alţii în treburile lor şi nu face decât să acţioneze conform propriilor înclinaţii şi păreri în chestiunile care îl privesc doar pe el, atunci aceleaşi temeiuri care arată că este necesară libertatea opiniilor arată şi că trebuie să se permită individului să-şi transpună nestingherit opiniile în practică pe propriul său risc. Că oamenii nu sunt infailibili, că adevărurile lor sunt, în cea mai mare parte, doar jumătăţi de adevăr, că unitatea de opinii nu este de dorit – în afara cazului în care rezultă din cea mai neîngrădită şi mai deplină comparare a opiniilor opuse –, iar diversitatea nu este ceva rău, ci este un bine, până când oamenii vor fi capabili, într-o măsură mult mai mare decât sunt azi, să recunoască toate laturile adevărului, toate acestea sunt principii aplicabile în aceeaşi măsură felului în care acţionează oamenii, ca şi opiniilor lor. După cum este util să existe opinii diferite câtă vreme oamenii sunt imperfecţi, este necesar să existe şi experienţe diferite privitoare la modul de a trăi; să se lase libertate deplină de manifestare diferitelor caractere omeneşti, câtă vreme aceasta nu prejudiciază pe alţii; iar virtuţile diferitelor moduri de a trăi trebuie dovedite practic ori de câte ori cineva găseşte potrivit să le încerce. Pe scurt, este de dorit ca în chestiunile care nu privesc în primul rând pe alţii individualitatea să se poată afirma. Acolo unde nu caracterul propriu al individului, ci tradiţiile şi obiceiurile altor oameni sunt cele care călăuzesc comportarea, lipseşte unul dintre principalele ingrediente ale fericirii umane, şi anume chiar ingredientul de căpetenie al progresului individual şi social.

În susţinerea acestui principiu, cea mai mare dificultate care trebuie înfruntată nu stă în alegerea mijloacelor pentru atingerea unui scop recunoscut, ci în indiferenţa oamenilor, în genere, faţă de însuşi scopul în cauză. Dacă oamenii s-ar pătrunde de ideea că libera dezvoltare a individualităţii este unul dintre primele lucruri esenţiale pentru buna stare, că ea este nu numai un element la fel de important ca tot ceea ce se leagă de noţiunile de civilizaţie, educaţie sau cultură, ci este chiar parte indispensabilă şi condiţie a tuturor acestora, atunci n-ar mai exista nici un pericol ca libertatea să fie subapreciată, iar trasarea graniţelor între ea şi controlul social n-ar mai ridica nici o dificultate deosebită. Răul vine însă din faptul că spontaneitatea individuală abia dacă este recunoscută de gândirea comună ca având o valoare