în sine sau ca un lucru ce s-ar cuveni ca atare să fie preţuit. Cei mai mulţi, fiind mulţumiţi de modul actual de a fi al omenirii (căci tocmai ei sunt cei care o fac să fie astfel), nu pot înţelege de ce acel mod nu ar fi la fel de bun pentru toată lumea; mai mult, în idealul majorităţii reformatorilor societăţii şi ai moralei spontaneitatea nu ocupă nici un loc, fiind privită mai curând cu neîncredere, ca o piedică, aducătoare de necazuri şi, eventual, împotriviri în calea acceptării unanime a ceea ce aceşti reformatori consideră ei înşişi a fi binele suprem al omenirii. Puţini oameni, din afara Germaniei, înţeleg măcar sensul unei doctrine din care Wilhelm von Humboldt, eminentul savant şi, nu mai puţin, politician, a alcătuit substanţa unui tratat – doctrina conform căreia „ţelul omului, ceea ce îi este prescris de porunca eternă, nestrămutată a raţiunii şi nu sugerat de dorinţe vagi şi trecătoare, este dezvoltarea cea mai înaltă şi mai armonioasă a puterilor sale către un întreg complet şi coerent“; că, prin urmare, obiectul „către care fiecare fiinţă omenească trebuie să-şi îndrepte neîncetat eforturile şi pe care trebuie să-l aibă permanent în vedere mai ales cei ce intenţionează să-i influenţeze pe semenii lor este individualitatea forţei şi a dezvoltării“; şi că, pentru aceasta, există două cerinţe, „libertatea şi varietatea situaţiilor“; şi că din reunirea acestora iau naştere „vigoarea individuală şi diversitatea multiplă“ care laolaltă alcătuiesc „originalitatea“17.

Cu toate acestea, oricât de puţin ar fi oamenii obişnuiţi cu o doctrină ca aceea a baronului von Humboldt şi oricât de surprinzător li s-ar părea că se atribuie individualităţii o valoare atât de mare, trebuie totuşi să ne gândim că s-ar putea ca întreaga chestiune să fie doar una de grad. Nimeni nu consideră că cea mai bună comportare ar fi cea în care oamenii n-ar face nimic altceva decât să se imite unii pe alţii. Nimeni n-ar susţine că oamenii nu trebuie să-şi pună deloc amprenta judecăţii proprii şi a caracterului lor individual asupra felului de a trăi sau a comportării lor în chestiunile care îi privesc. Pe de altă parte, ar fi absurd să pretinzi ca oamenii să trăiască ca şi cum înaintea venirii lor pe lume nimeni n-ar fi ştiut nimic; ca şi cum până acum experienţa nu ar fi făcut nimic pentru a arăta că un fel de a trăi sau de a se comporta este preferabil altuia. Nimeni nu neagă că oamenii trebuie să fie învăţaţi şi pregătiţi în tinereţe în aşa fel încât să poată cunoaşte şi beneficia de rezultatele bine stabilite ale experienţei umane. Este însă privilegiul şi condiţia specifică fiinţei umane ca, odată ajunsă la maturitatea facultăţilor sale, să folosească şi să interpreteze experienţa în felul său propriu. Este la latitudinea ei să găsească acea parte a experienţei acumulate care este aplicabilă în mod adecvat împrejurărilor şi propriului său caracter. Tradiţiile şi obiceiurile altor oameni sunt, într-o anumită măsură, dovada a ceea ce experienţa i-a învăţat pe ei; o dovadă prezumtivă, care, ca atare, trebuie privită cu respect: dar, în primul rând, experienţa lor poate să fie prea restrânsă; sau poate că ei nu au interpretat-o corect. În al doilea rând, interpretarea dată de ei experienţei poate fi corectă, dar nepotrivită pentru cel în cauză. Obiceiurile sunt destinate unor împrejurări obişnuite şi unor caractere obişnuite; în timp ce împrejurările sau caracterul celui în cauză pot să fie neobişnuite. În al treilea rând, chiar dacă obiceiurile ar fi obiceiuri bune şi totodată potrivite lui, totuşi simpla conformare faţă de obiceiuri, pentru că sunt obiceiuri, nu educă şi nici nu dezvoltă la el vreuna din calităţile care constituie zestrea caracteristică unei fiinţe umane. Facultăţile specifice omului – percepţia, judecata, puterea de discernământ, activitatea mentală şi chiar preferinţele morale – se exersează numai prin actul alegerii. Or, cel care face totul pentru că aşa e obiceiul nu face nici o alegere. El nu câştigă deloc experienţă în a discerne sau a dori ce este mai bun. Facultăţile mintale şi morale, întocmai ca şi forţa musculară, se dezvoltă numai dacă sunt folosite. Or, facultăţile unui om nu sunt deloc exersate atunci când el face un lucru numai pentru că şi alţii fac la fel, cum nu sunt nici atunci când crede un lucru numai pentru că şi alţii cred la fel. Dacă temeiurile unei opinii nu sunt concludente în faţa propriei puteri de judecată a unei persoane, atunci prin adoptarea respectivei opinii puterea sa de judecată nu va fi revigorată, ci probabil slăbită; iar dacă motivele ce o împing la un anumit act nu sunt în acord cu propriile sale sentimente şi cu propriul său caracter (presupunând că sentimentele sau drepturile altora nu sunt afectate), atunci sentimentele sale vor deveni prin aceasta mai inerte şi mai amorţite, în loc să devină mai active şi mai energice.

Cel care lasă ca lumea sau partea sa de lume să aleagă pentru el planurile sale în viaţă nu are nevoie de nici o altă facultate decât cea proprie maimuţelor, imitaţia. Cel care însă îşi alege singur planurile foloseşte toate facultăţile sale. El trebuie să-şi folosească spiritul de observaţie pentru a vedea, raţionamentul şi judecata pentru a prevedea, capacitatea de acţiune pentru a aduna materialul necesar deciziei, discernământul pentru a lua hotărâri, iar odată ce s-a hotărât, fermitatea şi autocontrolul pentru a-şi respecta hotărârea luată. El face apel la aceste calităţi şi le exersează exact în măsura în care conduita sa este determinată de propria judecată şi de propriile simţăminte. Este posibil ca şi fără toate acestea el să fie călăuzit pe o cale dreaptă şi să fie ferit de cea dăunătoare. Dar în acest caz, în comparaţie cu celălalt, care va fi valoarea sa ca fiinţă umană? Este într-adevăr important nu numai ce fac oamenii, ci şi ce fel de oameni sunt cei care fac acele lucruri. Dintre operele omului a căror perfecţionare şi înfrumuseţare constituie o bună folosire a vieţii umane, prima,