ca importanţă, este, cu siguranţă, omul însuşi. Presupunând că s-ar putea ca grânele să fie cultivate, casele să fie construite, bătăliile să fie purtate, cauzele să fie judecate, ba chiar bisericile să fie ridicate şi rugăciunile să fie spuse de nişte maşini – de automate cu înfăţişare omenească – ar fi o pierdere considerabilă să schimbi pe aceste automate până şi bărbaţii şi femeile care populează acum părţile mai puţin civilizate ale lumii, deşi, cu siguranţă, ei nu sunt decât specimene precare a ceea ce natura poate să producă şi va şi produce. Natura umană nu este o maşină care să fie construită după un model şi pusă să facă exact lucrul care i-a fost prescris, ci un arbore ce trebuie să crească şi să se dezvolte sub toate aspectele, conform tendinţei forţelor lăuntrice care fac din el un lucru viu.

Se va admite probabil că este de dorit ca oamenii să-şi exerseze intelectul şi că o urmare inteligentă a obiceiurilor, iar uneori chiar şi o abatere inteligentă de la ele, este mai bună decât o adeziune mecanică simplă şi oarbă faţă de ele. Într-o anumită măsură se admite că felul cum gândim trebuie să fie felul nostru propriu; dar nu există şi o disponibilitate asemănătoare pentru a admite că dorinţele şi impulsurile trebuie, şi ele, să fie ale noastre proprii; şi nici că a poseda impulsuri proprii, puternice, este orice altceva, numai un pericol şi o capcană nu. Şi totuşi, dorinţele şi impulsurile fac parte dintr-o fiinţă umană desăvârşită întocmai ca şi credinţele şi reţinerile; iar impulsurile puternice sunt periculoase numai când nu sunt menţinute într-un echilibru potrivit, când un grup de ţeluri şi înclinaţii se dezvoltă puternic, în timp ce altele, care ar trebui să coexiste cu ele, rămân slabe şi inactive. Nu pentru că dorinţele oamenilor sunt puternice acţionează ei în mod greşit, ci pentru că nu au destulă conştiinţă. Nu există nici o legătură naturală între existenţa unor impulsuri puternice şi lipsa de conştiinţă. Legătura naturală este cea opusă. A spune că dorinţele şi simţămintele cuiva sunt mai puternice şi mai variate decât ale altcuiva nu înseamnă decât a spune că cel dintâi are mai mult material caracteristic naturii umane şi, ca atare, este capabil, poate, de a face mai mult rău, dar, cu siguranţă, şi de a face mai mult bine. „Impulsuri puternice“ nu constituie decât un alt nume pentru energie. Energia poate fi folosită şi în scopuri rele, dar o fire energică poate face totdeauna mai mult bine decât una indolentă şi apatică. Cei care au cele mai puternice simţăminte naturale sunt totdeauna cei la care se pot obţine cele mai puternice simţăminte cultivate. Aceleaşi puternice disponibilităţi care fac vii şi energice impulsurile personale sunt şi izvorul din care iau naştere cea mai pătimaşă dragoste aspirând către virtute şi cel mai strict autocontrol. Tocmai prin cultivarea acestor calităţi societatea îşi îndeplineşte îndatoririle şi, totodată, îşi apără interesele, iar nu respingând acel material din care sunt croiţi eroii, pentru că nu ştie cum să-i producă. Despre un om ale cărui dorinţe şi impulsuri sunt cu adevărat ale sale, fiind o expresie a propriei sale firi, aşa cum a dezvoltat-o şi modificat-o propria sa cultură, se spune că are caracter. Un om ale cărui dorinţe şi impulsuri nu îi aparţin lui însuşi nu are caracter, aşa cum nu are caracter un motor cu aburi. Iar dacă, pe lângă faptul că impulsurile respective îi aparţin lui însuşi, ele sunt şi puternice şi aflate sub cârmuirea unei voinţe puternice, atunci el are un caracter puternic. Oricine crede că individualitatea dorinţelor şi a impulsurilor n-ar trebui încurajată să se manifeste trebuie să susţină că societatea nu are nevoie de firi puternice, că nu are de câştigat dacă mulţi din membrii ei au caracter şi că o medie generală înaltă a energiei nu este de dorit.

În anumite stadii timpurii ale societăţii, aceste forţe puteau fi, şi erau, mult deasupra puterii de care dispunea societatea pentru a le disciplina şi controla. A existat o vreme când elementul de spontaneitate şi individualitate era în exces, iar elementul social avea de dus o luptă grea cu el. Dificultatea, pe atunci, era de a determina oameni cu trupuri sau minţi puternice să dea ascultare oricăror reguli care le cereau să-şi controleze impulsurile. Pentru a învinge această dificultate, legea şi disciplina şi-au impus puterea asupra omului în întregul său – ca Papa, atunci când lupta cu împăraţii – pretinzând să controleze întreaga sa viaţă pentru a-i putea controla caracterul, pe care societatea nu găsise alte mijloace îndestulătoare de a-l zăgăzui. Dar în prezent societatea a ajuns mult mai puternică decât individualitatea, iar pericolul care ameninţă natura umană nu este excesul, ci lipsa preferinţelor şi impulsurilor personale. Lucrurile s-au schimbat astăzi mult faţă de vremurile când patimile celor puternici prin poziţie sau prin înzestrare individuală se aflau într-o stare de continuă răzvrătire împotriva legilor şi poruncilor, fiind necesar ca ele să fie încătuşate astfel ca cei aflaţi în câmpul acţiunii lor să se poată cât de cât bucura de siguranţă. În zilele noastre, de la cea mai înaltă clasă socială până la cea mai de jos, fiecare trăieşte sub ochiul unei cenzuri ostile şi temute. Nu numai în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, ci şi în ce îi priveşte pe ei înşişi, nici individul, nici familia nu se întreabă: ce prefer eu? sau, ce s-ar potrivi caracterului şi dispoziţiei mele? sau, cum anume s-ar putea ca tot ce este mai bun şi mai elevat în mine să se bucure de fair-play, dându-i-se posibilitatea să crească şi să prospere? Ci se întreabă: ce se potriveşte poziţiei mele? ce fac de obicei persoanele aflate în poziţia mea şi având o situaţie materială ca a mea? sau (chiar mai rău): ce fac de obicei persoanele cu o poziţie şi o stare materială superioare celor de care mă bucur eu? Nu vreau să spun că ei aleg ceea ce se conformează obiceiurilor, preferându-le pe acestea unei