comportări potrivite cu propriile lor înclinaţii. Ci că, pur şi simplu, nu au înclinaţii decât pentru ceea ce e conform cu obiceiurile. Prin aceasta spiritul însuşi este subjugat: chiar şi atunci când fac ceva cu plăcere, primul lucru la care se gândesc este să se conformeze; le place ceea ce place la toată lumea; îşi exercită capacitatea de a alege numai acolo unde acest lucru se face de obicei: se feresc ca de o nelegiuire de orice particularităţi în ce priveşte gustul, de orice excentricităţi în comportare; până când, tot ferindu-se să dea curs propriei lor firi, ajung să nici nu mai aibă vreuna; capacităţile lor omeneşti se ofilesc şi se atrofiază: ei devin incapabili de a dori ceva cu putere sau de a avea vreo plăcere înnăscută şi ajung în genere să fie lipsiţi de opinii sau simţăminte crescute din inimă, ale lor proprii. Este oare de dorit aşa ceva pentru natura umană?

Conform teoriei calviniste, este. Ea susţine că păcatul de căpetenie al omului este că face lucrurile după capul lui. Tot binele de care este capabilă omenirea stă în supunere. N-ai de ales; aşa trebuie să faci şi nicidecum altfel: „tot ce nu este o datorie este un păcat“. Firea omului este funciarmente coruptă, nimeni nu se poate mântui până când nu ucide această fire omenească din sine însuşi. Pentru cel ce susţine această teorie asupra vieţii, nimicirea oricărei facultăţi, capacităţi sau disponibilităţi umane nu constituie ceva rău: omul n-are nevoie de nici o capacitate, în afară de aceea de a se supune în întregime voinţei lui Dumnezeu; iar dacă îşi foloseşte vreuna din facultăţi pentru orice alt scop decât acela de a face mai eficientă presupusa voinţă divină, este mai bine să nu aibă aceste facultăţi. Aceasta este teoria calvinismului; teorie susţinută, într-o formă îndulcită, de mulţi care nu se consideră calvinişti, îndulcirea constând în faptul că se dă o interpretare mai puţin ascetică presupusei voinţe divine; se susţine că este chiar voinţa Lui ca oamenii să-şi satisfacă unele din înclinaţii, bineînţeles, nu în forma preferată de ei înşişi, ci pe calea supunerii, adică pe o cale prescrisă lor de către autoritate; şi, ca atare, prin natura lucrurilor, una şi aceeaşi pentru toţi.

Într-o asemenea formă insidioasă, există astăzi o puternică tendinţă către această teorie obtuză asupra vieţii şi către tipul de om meschin şi mărginit pe care ea îl ocroteşte. Neîndoielnic, mulţi cred sincer că fiinţele omeneşti ţinute astfel ca într-o menghină, chircite, sunt aşa cum a hotărât Ziditorul lor să fie; tot aşa cum mulţi cred că arborii sunt mult mai frumoşi atunci când sunt tunşi într-o formă rotundă sau în forma unor animale decât atunci când sunt lăsaţi aşa cum i-a făcut natura. Dar dacă face parte din religie credinţa că omul a fost creat de o Fiinţă bună, atunci este mai potrivit cu convingerea aceasta să crezi că această Fiinţă a dăruit toate facultăţile omeneşti cu scopul de a fi cultivate şi manifestate, nu smulse din rădăcini şi distruse, şi că este încântată de orice apropiere a creaturilor sale de concepţia ideală întrupată în ele, de orice creştere a capacităţii lor de a înţelege, a acţiona sau a se bucura. Există un tip de desăvârşire umană diferit de cel calvinist: o viziune asupra umanităţii ca având o natură ce i-a fost hărăzită în alte scopuri decât doar acela de a se lepăda de ea. „Autoafirmarea păgână“ este un element al valorii umane, la fel ca şi „autogenerarea creştină“18. Există un ideal elin de autodezvoltare cu care idealul platonician şi creştin al stăpânirii de sine se împleteşte, dar pe care nu îl înlătură. Poate că este mai bine să fii un John Knox decât un Alcibiade, dar mai bine decât oricare din aceşti doi este să fii un Pericle; căci unui Pericle, dacă am avea vreunul în zilele noastre, nu i-ar lipsi vreuna din calităţile ce i-au aparţinut lui John Knox.

Nu reducând la uniformitate tot ceea ce este individualitate în ele însele, ci cultivând şi stimulând această individualitate, în limitele impuse de drepturile şi interesele celorlalţi, vor deveni fiinţele umane un nobil şi frumos obiect de contemplare; şi cum operele împărtăşesc caracterul celor ce le fac, prin acelaşi proces viaţa omenească va deveni şi ea bogată, diversă şi animată, furnizând mai multă hrană gândurilor înalte şi simţămintelor elevate, întărind legătura fiecărui individ cu specia sa, prin aceea că face specia infinit mai demnă ca individul să-i aparţină. Pe măsura dezvoltării individualităţii sale, fiecare devine mai valoros pentru sine însuşi şi prin aceasta poate fi mai valoros şi pentru ceilalţi. Există o mai mare plenitudine în viaţa proprie, şi acolo unde se află mai multă viaţă în elementele componente există mai multă viaţă şi în masa pe care ele o formează. Atâta constrângere câtă este necesară pentru a împiedica pe reprezentanţii mai puternici ai naturii umane să violeze drepturile celorlalţi nu poate lipsi; dar pentru acest lucru există o mare compensaţie, chiar din punctul de vedere al dezvoltării omului. Mijloacele de dezvoltare pe care individul le pierde prin faptul că este împiedicat să-şi satisfacă înclinaţiile de a vătăma pe alţii se obţin, în principal, pe seama dezvoltării altor oameni. Şi chiar pentru cel în cauză există un echivalent deplin în mai buna dezvoltare a componentei sociale a naturii sale, devenită posibilă prin îngrădirea pusă componentei sale egoiste. Supunerea în faţa regulilor stricte ale justiţiei în folosul celorlalţi dezvoltă acele simţăminte şi capacităţi care au ca obiect binele altora. În schimb, îngrădirea în chestiuni ce nu afectează binele lor, în virtutea simplului fapt că lor nu le plac anumite lucruri, nu contribuie la dezvoltarea a nimic valoros, în afara acelei forţe de caracter care se poate manifesta în a opune rezistenţă constrângerilor. Supunerea faţă de această îngrădire anemiază firea umană şi o face mai obtuză. Pentru a da ce se cuvine naturii fiecăruia, este esenţial ca unor oameni diferiţi să li se